Poezie Strainul (2)

STRĂINUL



"A venit la ai Sãi şi ai

Sãi nu L-au primit". (Ioan 1.11)



Am întâlnit pe-un drum odatã

un cãlãtor cu ochi senini

ce-avea pe faţa lui curatã

un tainic sclipet de lumini.



Era o zi de soare plinã

pe drumul aspru şi cotit.

Şi o mireasmã de grãdinã

plutea-n vãzduhul liniştit.



Strãinul mã privea în faţă

cu ochii lui cei plini de foc

ce rãspândeau atâta viaţă

şi duioşie la un loc.



Purta o hainã stacojie.

Iar pãru-i castaniu în vânt

se resfira cu gingãşie

ca un fior atât de sfânt.



Era desculţ purtând în spate

o grea desagã de drumeţ.

Erau acolo nestemate

sau nişte cioburi fãrã preţ ?...



Când l-am vãzut mai de aproape

eram vizibil încurcat.

Şi-o întrebare-a dat sã-mi scape

când ochii lui m-au cercetat.



Se revãrsa o primãvarã

pe chipul maiestuos şi blând.

Şi, totuşi, parcã o povarã

îl apãsa în piept, în gând.



Un clopoţel de veste nouã

prezenţa lui în piept mi-a pus.

Şi sub privirile-i de rouã

c-un tremurat uşor i-am spus :



"De unde vii cu-a ta desagã

tu, cãlãtor misterios ?

Ţi-e lumea chiar atât de dragã

de te-ai pornit la drum pe jos ?



Tu pari sau eşti chiar trist, strãine ...

Ce gânduri te neliniştesc ?

Sub ale tale lungi suspine

ce rãni de jar lovit mocnesc ?



Ce porţi în suflet cu durere

tu, peregrin necunoscut,

ce parcã vii din alte sfere ?

O, spune-mi dar ce ai pierdut ?



Tu plângi acum ?... Dar spune-mi, oare,

cu ce-aş putea sã te alin

sub ploaia razelor de soare

şi a miresmelor de crin ?



Aceste semne de pe mânã,

o, spune-mi unde le-ai primit ?"

Şi-am stat cu el lâng'-o fântânã

când blând strãinul mi-a vorbit :



"Eu M-am nãscut s-aduc Lumina,

Iubirea şi-Adevãrul sfânt,

şi Jertfa pentru toatã vina

a celor mulţi de pe pãmânt.



Eram înconjurat de glorii

la Tatãl care M-a trimis

s-aduc în lumea-ntreagã zorii

ce-au rãsãrit în Paradis.



Atras prin dragoste de Cruce

o, cât de mult şi azi doresc

ca orice om pierdut s-apuce

fãgaşul Tatãlui ceresc !



Sã vinã grabnic la izvoare

toţi însetaţii din pustiu

şi cei flãmânzi de îndurare

sã intre-n dreptul sfânt de fiu !



Eu am pornit în lumea largã

cu-al pãcii Mele Legãmânt

în calea celui ce aleargã

spre iad şi moarte şi mormânt.



Dar cine vrea sã Mã primeascã

acum când nici chiar fraţii Mei

nu vor în voia Mea sã creascã

şi se tot ceartã între ei ?!



I-aş întreba : 'Vã spune vouã

ceva cuvântul Meu cel bun ?

Ori aţi uitat porunca nouã

luaţi de-al poftelor taifun.'



Dar fraţii au uitat cuvântul

ce li l-am spus cu-atâta drag.

De-aceea vizitez pãmântul

şi am ajuns din nou pribeag.



I-aştept şi-s gata de iertare.

Cu-acelaşi dor arzând în piept

îi chem pe toţi la cercetare

pe drumul cel îngust şi drept.



Mai este har de mântuire

în Jertfa Mea de pe Calvar !"

Şi-n a strãinului privire

sclipea acelaşi sacru jar.



"Cu ce-aş putea sã-ţi fiu, strãine,

în drumul tãu de ajutor ?

Când ai pe cineva cu tine

şi drumul parcã-i mai uşor.



Aş vrea sã te-nsoţesc în lume

chiar dacã drumu-i lung şi greu,

ca vorba ta sã mã îndrume

pe calea cãtre Dumnezeu.



Cãci mama-mi povestea odatã

de-un Om atât de bun şi sfânt,

hulit şi alungat de gloatã,

strãin şi singur pe pãmânt.



Isus era frumosu-i nume.

Şi lumea sus pe lemn L-a pus.

Era batjocorit de lume.

O, nu eşti tu cumva Isus ?"



Şi când privirea Lui seninã

mã cerceta cu-adânc fior

sub raze calde de luminã

Strãinul Se-nãlţa în nor.



Eu Îl priveam cu-adânci suspine,

cu lacrimi ce curgeau şiroi.

Şi-am început sã strig : "Strãine,

o, nu pleca !... Rãmâi la noi !"