Poezie Pamântule, esti blestemat

Pământule, eşti blestemat



Genesa 3:6,17

4:10-12



Pământule, eşti blestemat

Şi tu, de când Adam, odată,

De Dumnezeu n-a ascultat,

Ci a călcat porunca dată.



De ce nu te-ai cutremurat

Să nu ajungă niciodată

La pomu-acela minunat?

E drept că Eva-i vinovată



Că mâna iute şi-a întins

Spre rodul cel plăcut vederii,

Dar tu de ce nu te-ai aprins

Frână să-i pui neascultării?



De ce , mai bine n-ai crăpat,

Pe Cain ca să-l ţii departe

Să nu facă acel păcat

Când fratele şi-a dat la moarte?



Tu lacom gura ţi-ai deschis

Să-nghiţi neprihănitul sânge!

Cum să mai fii un paradis

Când azi, pe tine totul plânge?



În loc de grâu, acum dai spini

Şi pălămidă blestemată!

În loc de roade, mărăcini

Şi cu sudoare-i câştigată



Hrana ce omului o dai.

Ai fost gradină minunată

La început, ai fost un rai

Dar ai să arzi, cu omu-odată



Căci sângele martirilor

Şi astăzi către cer se-nalţă

Martor ai fost la chinul lor

Şi când mureau, ai fost de faţă!



Dar Dumnezeu s-a îndurat

De om şi i-a adus iertare

Pe Fiul său cel sfânt l-a dat

Ca jertfă de răscumpărare.



Iar creatorul a găsit

Şi pentru tine izbăvirea

Şi tu, pământ, vei fi-nnoit,

Te-o locui neprihănirea.









iunie, 2011