Poezie Psalmul 139 (1)

Mă cercetezi TU ÎNSUŢI, DUMNEZEU!

Tu-mi ştii umblarea zilnică mereu:

de stau, de umblu, de citesc, de cânt,

de biruiesc în lupte, de-s înfrânt...

De vreau să spun cuvinte-n vers sau cânt,

TU le cunoşti sub forma lor de gând...

TU mă-nconjori din faţă, dinapoi,

de sus, de jos, din slavă, din noroi...



Şi nu pricep cum pururi mă veghezi,

neostenit, mă binecuvintezi...



Ah, unde aş fugi de faţa Ta...!?

De Duhu-Ţi unde m-aş îndepărta...!?



De m-aş sui la cer, acolo eşti

în mijlocul oştirilor cereşti.

Sălaşul morţii nu Îţi e ascuns,

căci ochiul Tău şi-acolo a pătruns.

Iar dacă m-aş urca pe-aripi de zori

s-ajung până la ţărmul mării-n zbor,

tot mâna Ta mă va călăuzi

şi dreapta Ta de rău mă va păzi.

De-aş spune: "Iată-n noapte mă ascund,

în întunericul cel mai profund",

pe dată întunericul e şters...

Nu-i pentru Tine noapte-n univers!

Ci noaptea străluceşte ca o zi,

şi întunericul e miazăzi.



Cu invizibil fir TU m-ai ţesut

într-un adânc de nimenea ştiut...

Fiinţa mea când încă-n-avea chip,

mai mică decât firul de nisip,

TU mă vedeai în miezul cel secret,

când mă coceam acolo-ncet-încet.

TU îmi vedeai întregul meu contur

şi trupul îmi ieşi fără cusur,

cu mădulare, degete, rărunchi,

cu unghii, umeri, inimă, genunchi...



Şi dacă-atâta osteneală-Ţi dai

să faci un trup, IEHOVA ADONAI,

ce mult pentru un suflet Te-ai trudit,

de L-ai trimis, să moară răstignit,

pe FIUL TĂU, din TINE ÎNSUŢI rupt,

pe om iubindu-l astfel, ne-ntrerupt...!



Te laud că sunt om şi că gândesc...

că singur nu-s în golul pământesc...

că am un TATĂ şi-un MÂNTUITOR

ce mă-nconjoară- atât de iubitor...



Cu Tine ochii-nchid să mă-odihnesc

şi tot cu Tine sunt când mă trezesc...



Mă cercetează, DOAMNE DUMNEZEU!

Cunoaşte-mi inima şi gândul meu!

Vezi dacă nu m-am rătăcit de-acum

şi du-mă pe-al veşniciei drum!



În mâna TA, o, DOAMNE DUMNEZEU

şi trupul Ţi-l predau, şi duhul meu!