Poezie Ploaie târzie (1)

Ne-e sete...

ne cheamă izvoare mâhnit...

Ne-e sete...

păşim cătinel spre izvoare...

Şi ştim

că la orice cişmea s-au pitit

Ca vipera

puştile de vânătoare.



Ne-e sete...

şi gâtiţe gem şi ne gem...

Ne-e sete...

privirea ne-nvăluie sură...

Ah, cum vreau să beau,

dar de-aicea mă tem

Să nu-ngenunchez

după o-mpuşcătură.



E secetă.

Apa se suie în munţi,

Ascunsă prin pietre,

prin stânci

şi colnice,

Doar ne mai reţin

veteranii cărunţi

Pe trup care au

nu doar o cicatrice.



Mai mulţi nu ascultă

şi-aleargă-nsetaţi

Să prindă,

să soarbă,

să-ntâmpine zorii...

Dulăi, arme latră –

ei cad împuşcaţi,

Că ruguri ridică

făloşi vânătorii.



Ne-e sete...

izvorul ne este-aşa scump,

Dar cum să venim lângă el

fără frică?

Să nu stea vre-o armă,

ori, poate, vre-un lup,

Ori poate-o

panteră cu ochi de pisică.



Ne-e sete...

în munţi nu e doar un izvor...

Dar care-i acel

ce şi moarte n-aţine?

La orişice apă

stă un vânător

Avid,

fără scrupule

şi fără ruşine.



Deşi alţi şi ştiu

se îndreaptă smeriţi:

Decât mort de sete

mai bine de-odată...

Din urmă-l privim toţi

deznădăjduiţi,

Cât timp va trăi

cărarea-i înceată?



Zvâcneşte în munţi

urletul triumfal,

Ce-astupă oftatul

de disperare...

O, Doamne,

chiar toţi

vom pieri-aşa banal

Şi nu-i nici o cale

şi nici o salvare?



Noi iar ocolim

un izvor blestemat,

Mai părăsind ca în jertfă

o viaţă,

Să căutăm

pe sorgintele alt,

Ce, însfârşit,

potoli-va nesaţul.



Şi iar unul pleacă...

şi iar nu s-a-ntors...

Pornim, clătinându-ne

de slăbiciune;

Ne doare,

ne ustură în gâtul stors

Şi gemem

ca plânsetul din rugăciune.



Isuse,

fântânile Tale azi sânt

Cu vânători

rece înconjurate

Şi cerbi şi cu ciute

se duc însetând

La ape

să fie

acolo

vânate.



Păşim neauzit –

umbre tari de năluci,

Picioarele moi

tremurânde se-ndoaie,

Nu ştii încotro

şi pe unde s-o-apuci...

„Auzi?!”

„Este moartea?”

„Ba nu!

Vine-o ploaie!!!”