Poezie DIMINEAŢA ÎNVIERII (1)

DIMINEAŢA ÎNVIERII



Zori de zi.

Sus pe boltã-i lunã plinã.

Dorm şi florile-n grãdinã,

dorm şi pãsãrile-n ram.

Câte-o stea mai clipoceşte.

Vântul zorilor frãţeşte

bate-n geam.



O femeie se grãbeşte.

Altele la fel dau zor

aducând în urma lor

dulci miresme de iubire.

În grãdinã, sus pe deal,

au ajuns la un mormânt.

Totul pare ireal :

piatra zace în neştire

la pãmânt.



Iar mormântul este gol.

Mii de întrebãri ciudate

se înalţă ca un stol

de cocoare speriate.



Dar femeile de spaimã

înlemnirã la mormânt



când vãzurã-n alb veşmânt

solul ce le spuse-n tainã :

"Nu vã-nspãimântaţi, surori !

Domnul vostru vã iubeşte.

Ştiu pe cine cãutaţi.

Aţi venit aici în zori

sã-L gãsiţi pe Domnul vieţii

în lumina dimineţii,

care-a împlinit Scriptura !

Nu-i aici, a înviat !

A învins ca Domn natura.



Spuneţi ucenicilor

cã Isus în Galileea

merge înaintea lor !"



Şi femeile-ascultarã.

Începea o primãvarã,

un poem în veşnicii.



Şi-a pornit în lumea largã

Vestea care-a biruit.

Petru şi Ioan aleargã

la mormântul strãjuit.



Iatã-i ajunşi în grãdinã.

Intrã în mormântul gol.

Raze pale de luminã

cad pe pânze ca un stol.

Un fior prin inimi trece.

Plini de îndoialã sunt.

Inima li-e-atât de rece

şi se-ntorc fãrã cuvânt.

Pânza e nedesfãcutã.



Trupul sfânt din ea s-a smuls

nu prin legea omeneascã

ci prin taina cea cereascã.

Sã-I dãm slavã lui Isus !



Iar Maria Magdalena

se întoarce la mormânt.

Soarele sorbise roua

pe pãmânt.



Şi Maria sta afarã.

Vântul pãru-i mângâia.

De durere sfâşiatã

ea plângea.



Şi s-a-ntors ca înc-odatã

sã priveascã trupul sfânt.

Şi în clipa-aceea, iatã,

vede îngeri în mormânt

întrebând-o deodatã :

"O, femeie, de ce plângi ?"

Astfel îngerii i-au spus.

"Pentru c-au luat pe Domnul

şi nu ştiu unde L-au pus !"



Ea se uitã ... Din cuvinte

ce speranţă poţi sã strângi ?

Şi se-aude-ncet un umblet

în grãdinã, pe cãrare.

Doamne cine-i, cine-i oare ?!

Dacã-acesta-i grãdinarul,

o, el ştie de Isus !...



Şi ea-i spuse printre lacrimi :

"Domnule, unde L-ai pus ?"



Ca un steag e bucuria

fluturând în zori de zi.

Şi un glas duios rosti

numele iubit : - "Maria !"



"O, Rabuni !", şi ea cade

la picioare-nlãcrimatã.

"Nu Mã ţine !, zice Domnul,

cãci nu M-am suit la Tatãl -

Tatãl Meu şi Tatãl vostru !"



Ca o goarnã ce rãsunã

a plecat cântând Maria

dând de veste bucuria,

Vestea mare, Vestea bunã

ce în veac a triumfat :

"Mielul a primit cununã !

Salvatorul a-nviat !"



*

* *



Slavã Ţie, scump Isuse,

pentru marea Ta-nviere

ce ne-a dat din slãvi nespuse

viaţă nouã şi putere !

Tu ne-ai dat în dar iertarea

ca ai Tãi în veci sã fim.

Îţi aducem azi cântarea

Noului Ierusalim.