Poezie SOLII PĂCII

SOLII PĂCII



Is. 33.7



Iatã solii pãcii plâng

cu nãdejdea mângâierii

când pe-altar inima-şi frâng

în grãdinile durerii.



Plânge ceru-ntreg cu ei

(însã nu din neputinţã)

cetele de farisei

mândri de a lor credinţã.



Tauri negri din Basan

îi strãpung din nou cu urã

lupta sã le fie-n van

pentru-a zidului spãrturã.



Plâng în rugi adeseori

solii spre-a-şi spori tãria.

Însã dimineaţa-n zori

va veni şi bucuria.



Seamãnã cu ochii-n plâns

ale Domnului ogoare.

Dar ce har va fi la strâns,

la cules în fiecare !



Plâng pe-afarã-n sinea lor

solii lumea vinovatã

ce respinge-al pãcii dor

pentru viaţa cea curatã.



Plâng în Ghetsimani mãslini.

Plâng şi soarele şi luna.

Domnul stã printre strãini

ce-L urãsc ca-ntotdeauna.

*

Vine-o zi când blândul Miel

va fi Leu, va-ntoarce roata.

Şi vor plânge ei spre El

dar va-ncepe Judecata.



Poate astãzi lacrimi n-ai,

nu eşti solul pãcii sfinte.

Tu atunci în care grai

ai sã plângi, cu ce cuvinte ?...



Vino, deci, la Dumnezeu !...

Lasã-n urmã rãzvrãtirea.

Sã te-ncrezi în El nu-i greu

dacã I-ai primit iubirea.