Poezie Sub nori de plumb

Mi-e sufletul pândit cu ură

Din locul negrului abis...

Lumina parcă nu-i mai pură,

Şi cerul tace ca închis!



Pierdut în văi de întuneric,

Mă simt mai slab cu orice pas...

Şi-n minte, soarele feeric

Se stinge trist din ceas în ceas.



Cum număr clipele îmi pare

Că timpul s-a oprit în loc!

Mă-nec, încet, în disperare,

Şi pieptu-mi se topeşte-n foc...



Scânteie-n juru-mi ochi potrivnici

Ce-aşteaptă-n beznă ca să cad...!

Mă urmăresc cu sete, dornici,

Să-mi văd-al meu veşmânt pătat!



Pe-a timpului cărări, în urmă,

Încet, gândirea îmi îndrept...

Speranţa-n inimă se curmă

În timp ce ziua o aştept!



Privesc la zilele cu soare

Şi ştiu că nu au fost un vis.

Dar când privesc acum în zare,

Prea trist văd cerul tot închis!



A fost atunci, pe drum, iubire...

A fost şi pace şi belşug.

Dar azi în inima-i mâhnire

Şi orizontu-i ca un rug...



Cuvintele cu greu se-adună

Şi totul zace ofilit...

Nici pâinea parcă nu-i mai bună

Şi tot se face nevoit...!



Un lung ecou parcă răzbate

Ca valul mării din neant.

Ce-i rău domneşte-n orice parte!

Să faci ce-i drept e prea riscant!



Satan ia lumea-n stăpânire,

Iar lumea-l vede că e sfânt!

Predomină un văl de-orbire

Acoperind întreg` Pământ!



Cetățile zac dărâmate

Şi luptătorii sunt momiţi:

Cu râvnă luptă mai departe!

Dar împotriva celor sfinţi!



Pe calea dreaptă creşte ceaţa

Şi tot mai greu se merge drept!

Parcă întârzie dimineaţa,

Şi parcă nu mai pot s-aştept...



Parcă nici nu mai am dorinţe

Şi nu mai vreau nicicum, nimic,

Văzând mereu atâtea fiinţe

Vâslind cu râvnă spre un spic!



Ridic privirea spre lumina

Care sclipeşte-n răsărit,

Şi ştiu: acolo mi-e odihna!

Acolo-i locul meu dorit!



M-agăţ de ultima speranţă

Şi în picioare stau luptând!

E calea spre o nouă viaţă!

E calea spre un nou Pământ!