Poezie Prin toamnă

Ninsori, ninsori, ninsori de frunze

Mi-apasă sufletul în jos

Şi din privirile obtuze

Eu cat în jur meticulos:



Văzduh înalt ca glas de goarnă

Ce-i peste tot şi-n nicăieri,

Melancoliile de toamnă

Sunt fulguite de căderi.



În poezia risipirii

Sunt recitate uneori

Ecouri pale-ale iubirii

Din glasurile de cocori.



Îmi pare vremea irosită,

Bolnave versurile plâng,

Ninsorile necontenite

Visările de zbor înfrâng.



Ca-n încordările de prăştii

Avântul clipei e ascuns,

Mă colectez ori mă împrăştii...

Nu-ntreb, şi nu-mi doresc răspuns.



Se leagănă frunze-n ninsoare

Spre paradisul pământesc,

Adun în viaţă Viaţă oare,

Ori numai viaţa-mi risipesc?



În viscoliri de rămăşiţe

Străbate jalnic un suspin –

Din înflorire-n nefiinţe

Frunzele ning, roade rămân.



Răspunsul totuşi îmi învie

De sus, prin inimă, în gând

O invitaţie-n vecie:

„Trăieşti – iubind, iubeşti – crezând!”