Poezie PRICINA DE POTICNIRE

PRICINA DE POTICNIRE



Luca 6:60-69



Şi-a vorbit ca nimeni altul

Salvatorul nostru sfânt,

Cel venit din tot înaltul

Printre oameni pe pământ.



Totuşi mulţi din ucenicii

Ce prin Tatăl i-a ales

(poate stăpâniţi de vicii),

L-au privit ca pe-un eres:



„Cum s-asculţi aşa vorbire ?

Ce-nţelesuri să-i poţi da ?”

Şi Isus, plin de mâhnire,

Prinde grabnic a-i mustra:



„Voi v-aţi poticnit degrabă

În cuvântul auzit ?

Dar de M-aţi vedea în slavă,

Lângă Tatăl Meu iubit ?!



Duhul, numai El dă viaţă.

Carnea-i de puţin folos!”,

Răspicat le spuse-n faţă

Blându-Nvăţător Cristos.



Şi din clipa-aceea unii

Ce-aveau duhul împietrit,

Ros de patima minciunii,

Pe Isus L-au părăsit.



Iar pe ceilalţi doisprezece

Domnul, ca un psalm de dor,

I-a-ntrebat de vor să plece

De la El în lumea lor.



„Unde să plecăm, Isuse ?

Tu ai singurul Cuvânt

Care vieţile distruse

Le ridică din mormânt!



Noi crezut-am ferm în Tine.

Şi de-acum vom şti precis

Că eşti Mesia ce vine

După cum profeţii-au zis.”

*

Au mai fost şi sunt pe lume

Fel de fel de poticniri:

Unii s-au legat de-un nume,

Alţii de lumeşti priviri.



Unii au plecat din turmă:

N-aveau pâine din belşug!!

Alţii tot privind în urmă

N-au mai vrut al crucii jug.



Inima le-a fost nefastă

Şi-au cârtit până târziu.

Ca şi a lui Lot nevastă

Zac şi astăzi în pustiu.



Au sfidat prin nepăsare

Pe Isus, pe Dumnezeu,

Ca apoi cu remuşcare

Ei să-L caute la greu.



Şi-au strigat în rugă: „Tată,

Vino, scapă-ne-n nevoi!”

Dar ca Dima altădată

Ei L-au părăsit apoi.

**



Doamne, Tu eşti sensul vieţii!

Noi din suflet Te iubim.

Ne-au invidiat profeţii.

Cum dar să Te părăsim?!



Doamne, Tu ne-ai dat iertarea!

Dă-ne şi puterea Ta

Ca să-Ţi ascultăm chemarea

Cât ne-ar fi crucea de grea!