Poezie Psalmul 8

O, Doamne, Domn în Cer şi pe pământ,

ce minunat e Numele Tău, sfânt!

Ce slavă este-n El! Cât de sus,

din Răsărit şi până în Apus!



Tu ai creat întinderea de stele.

Şi mă uimesc, uitându-mă la ele.

Căci după ele, lumea-şi ţine vremuri

din veci, în veci - de-aceea mă cutremur...



Şi câte stele, aşezate-n gol,

pe inifinite căi îşi dau ocol!

Şi una nu se-abate-n calea ei,

plimbându-se pe cosmice alei,

de parcă-ar spune toate: ARMONIE!

Şi-ar arăta spre Tine: MĂREŢIE!



Mi-ntorc privirea-n jos şi mă-nfior:

dar omul... Ce e omul muritor...?

O stea durează.

Omul însă, nu!

Şi pentru OM făcut-ai totul, Tu.



C-un pic, mai jos de îngeri L-ai făcut

şi ai suflat DUMNEZEIRE-n lut!

I-ai dat lumină, l-ai făcut stâpân

şi toate sub picioare-i se supun:



pământ, verdeaţă, aer, vietăţi,

şi soare, ape, pomi cu bunătăţi.

Îţi umpli mâna şi reverşi din zări

spre OM atâtea binecuvântări...!



Şi, ca şi când acestea nu-s deajuns,

pe Însuşi FIUL Ţi l-ai dat străpuns

în locul său, al omului nedemn,

Şi-ai atârnat, TU, DUMNEZEU, pe lemn!



Şi cine oare-n lemn Te-a pironit...?

Chiar cel ce-a fost de Tine-aşa iubit,

chiar omul cel de Tine plămădit

Te-a umilit şi-n lemn Te-a ţintuit...



Şi totuşi, Tu iubirea nu Ţi-ai stins,

căci EL, nu Tu-e jalnicul învins

şi îl aştepţi cu-acelaşi veşnic dor

pe om, ca pe un fiu risipitor...