Poezie MĂRTURIILE CREDINŢEI

MĂRTURIILE CREDINŢEI



Lumea noastră se întreabă, ca şi lumea de demult:

"Ce este credinţa oare în al vieţii vag tumult ?"

De aceea Cartea Sfântă ne arată-n scrisul ei,

mărturiile credinţei cea trăită-n anii grei.



Martorii te-ndeamnă astăzi, să te-opreşti pe-al vieţii drum,

să observi că multe lucruri nu-s în lume decât scrum.

Dacă nu trăieşti cu Domnul, dacă nu umbli cu El,

atunci tu nu ai credinţă şi-a ta viaţă n-are ţel.



În istoria credinţei, anii mii şi mii s-au stins,

însă urma ei rămas-a ca dovadă de ne-nvins.

Cei ce nu-i primesc mesajul singuri moartea şi-au semnat.

Dumnezeu a dat o lege: crede-L şi vei fi salvat!



Iată Abel fără pată, cel dintâi neprihănit.

El credea în ispăşire, într-un Miel cândva jertfit.

Cain, cel cu mână crudă, fratele şi l-a ucis,

pentru că n-avea credinţă într-un Salvator promis.



Şi Enoh trăind în lume, neclintit a fost mereu.

Trei sute de ani din viaţă a trăit cu Dumnezeu.

Câte nu i-a spus Stăpânul ?! Câte nu i-a arătat ?!

Fericită părtăşie, model vrednic de urmat!



Însă într-o dimineaţă, astfel Domnul i-a vorbit:

"Azi Enoh te iau cu Mine, chiar în cerul Meu slăvit !"

Vreţi s-ajungeţi, sus, în Raiul pregătit de sfântul Miel ?

Ascultaţi-L, azi, în lume şi umblaţi numai cu El.



Prin credinţa lui şi Noe un chivot a construit

când Cel Sfânt îl anunţase despre-al lumii trist sfârşit.

Deşi nu vedea potopul şi nici ploaie pân-atunci,

el a ascultat, în toate, ale Domnului porunci.



Ca o mare mărturie stă şi viaţa lui Avraam.

Ziditorul îl chemase din ţara Padan-Aram.

Tată al mai multor neamuri, el trăieşte luminos,

prin acei ce au credinţă doar în Jertfa lui Cristos.



Iar atunci când i se cere, să-l jertfească pe Isaac

Avraam a zis: "Da, Doamne, pentru Tine totul fac!"

El s-a încrezut în Domnul şi în veşnicu-I Cuvânt,

în puterea învierii, care scoală din mormânt.



Avraam stătea în corturi dar privea spre veşnicii.

Şi el aştepta Cetatea cu eterne temelii.

Prin credinţă doar şi Sara un copil a zămislit

deşi la-nceput ea râse, când Stăpânul i-a vorbit.



Astfel dintr-un om pe moarte s-a născut poporul sfânt,

fără număr, ca nisipul, ce umplu acest pământ.

Prin credinţă, toţi aceştia şi-au sfârşit viaţa lor

şi-au mărturisit că-n lume totul este trecător.



Iar Isaac tot prin credinţă le-a dat binecuvântări

celor doi, Esau şi Iacov, ce-au pornit pe-a lor cărări.

N-a trăit ca să le vadă, se-mplineau mult mai târziu,

dar din suflet le crezuse. Era al credinţei fiu.



Cu credinţă-n faţa morţii şi Iacov s-a închinat,

iar copiilor lui Iosif, binecuvântări le-a dat.

Iosif, la sfârşit de cale, amintea divinul ţel:

minunata izbăvire-a fiilor lui Israel.



Şi crezând în ea le cere, când ieşi-vor la liman,

oasele să i le ducă în frumosul Canaan.

Iochebed cea curajoasă timp de trei luni şi-a ascuns,

prin credinţa ei, copilul, şi-aştepta din Cer răspuns.



Nu i-a-nspăimântat prigoana aspră pe aceşti părinţi.

Ei se încredeau în Domnul şi-L chemau prin rugi fierbinţi.

Iar când Moise crescu mare refuză al lumii tron

şi statutul de odraslă şi prinţ, al lui Faraon.



El dorea să stea mai bine cu poporul prigonit,

dar pe care Domnul slavei în curând l-a izbăvit.

Moise nu dorea plăcerea, de o clipă, în păcat

şi ştia că fericirea umple sufletul curat.



El a socotit ocara lui Cristos mult mai presus,

decât orice bogăţie şi prestigiu în apus.

Moise-şi pironea privirea către-acele răsplătiri,

care vor veni prin Jertfa unei veşnice Iubiri.



El a părăsit Egiptul prin credinţă-n Dumnezeu,

fără frică de-mpăratul care-l urmărea mereu.

Ca o stâncă era Moise ca şi cum ar fi văzut

pe Acela ce nu are nici sfârşit, nici început.



Prin credinţă-n izbăvire, Paştele a prăznuit

şi cu sânge cald uşiorii casei Moise i-a stropit.

A venit Nimicitorul. Ei erau la adăpost.

în poporul lui Israel, nici o victimă n-a fost.



Tot poporul prin credinţă, Marea Roşie-a trecut.

Iar în urmă egiptenii când s-o treacă s-au pierdut.

Moise a condus poporul prin pustiul arzător.

El se încredea în Domnul, care le vorbea din nor.



Au mâncat mană cerească, apă El din stânci le-a scos.

Iar pe drum încălţămintea, nici măcar, nu li s-a ros.

Ce frumoasă este viaţa ce-o trăieşti cu Dumnezeu,

când în braţul Său puternic te încredinţezi mereu!



Iosua, fiind în frunte, de credinţă era plin

dar şi de înţelepciune şi de Duhul cel divin.

Domnul însoţea poporul spre pământul cel promis,

unde laptele şi mierea curg la fel ca-n Paradis.



"Se-ngrozir-atunci păgânii , cronicile vremii spun,

de oştirea lui Iosua ce venea ca un taifun."

Dar secretul biruinţei nu stătea în forţă doar,

ci-n credinţa izbăvirii Domnului cel sfânt prin har.



Prin credinţă, Ierihonul cel falnic s-a dărâmat

la al trâmbiţelor sunet ce spre cer s-a înălţat.

Şi Rahav, tot prin credinţă, pe iscoade le-a primit.

Când cetatea era-n flăcări, ea şi-ai săi nu au pierit.



Nu ne mai rămâne vreme să vorbim de Ghedeon,

de Şamgar, Barac şi Iefta, de Ehud şi de Samson.

Vom putea vorbi de David, de Natan, de Samuel ?

Sau de prooroci: Isaia, Ieremia, Ezechiel ?



Vom putea, apoi, să spunem despre cei trei în cuptor ?

Despre Daniel în groapă, cu un înger păzitor ?

Despre Neemia, Ezra ? Despre Mica şi Amos ?

Şi despre atâţia alţii ce crezură în Cristos ?



Prin credinţa lor cea vie, cuceriră-mpărăţii

şi-au făcut prin ea dreptate, năzuind spre veşnicii.

Au primit, tot prin credinţă, scumpe, mari promisiuni

când smeriţi, în rugăciune, coborau din cer minuni.



Au stins focul prin credinţă. Au închis chiar guri de lei.

Mulţi s-au vindecat de boală înfruntând toţi anii grei.

Au luptat cu vitejie, pe vrăjmaşi i-au măturat,

iar salvarea ruşinoasă, oameni bravi, au refuzat.



Chinuiţi au fost în lume, cu batjocuri şi bătăi,

puşi în temniţe sub lanţuri, de judecătorii răi.

Alţii-au fost ucişi cu pietre sau de fierăstrău tăiaţi,

schingiuiţi, ucişi de săbii, sau de oameni alungaţi.



Pribegeau în lumea largă simpli, îmbrăcaţi modest.

Şi erau lipsiţi de toate dar cu duh bogat şi-onest.

Prigoniţi de cei puternici ei cădeau sub grele munci,

fără să dispreţuiască ale Domnului porunci.



Printre haitele infame toţi erau ca nişte miei,

iar contemporana lume n-a fost vrednică de ei.

Toţi martirii din vechime au crezut Cuvântul viu.

L-au trăit dând multă roadă în al lumii trist pustiu.



*

Tu prietene, tu frate care-asculţi înmărmurit,

ai tu inimă de-a crede şi ureche de-auzit ?

Domnul vrea ca să ne facă martori pentru Dumnezeu.

Vrei tu să-L urmezi, sub cruce, şi la bine şi la greu ?



Hotărăşte şi răspunde: Ce vei face cu Isus ?

Îl primeşti ca Domn în viaţă să-I fii ucenic supus ?

Duhul Sfânt, prin har, te-ndeamnă şi te-aşteaptă răbdător

să-L primeşti, chiar azi, în tine pe Isus ca Salvator.