Poezie VIDUL

VIDUL



Psalmul 76.7 - 12



Doamne, Tu ai frânt mândria

unui monstru din Carpaţi

ce-Ţi stârnise gelozia

printr-un cerc de sceleraţi.



Da, al Tău este pământul

plin de flori şi spini destui

peste care suflă vântul

tăinuind durerea lui.



Te-am uitat prea mulţi în viaţă

înşelaţi de cel viclean.

Şi chiar Te-am hulit în faţă

noi, popor de-al lui Traian.



Şi ne-am înjugat la carul

necredinţei de ateu

sărăcindu-ne hambarul

când n-aveam pe Dumnezeu.



Ne-ai umplut de roade ţara.

N-am ştiut să-Ţi mulţumim.

Şi am tot cârtit la Mara

chiar trecând pe la Elim.



Ne-am minţit cu sânge rece

semenii de lângă noi.

"Viaţa noastră oricum trece!",

ne şopteau toţi pomii goi.



Am jertfit mereu chiar somnul

să descoperim noi căi

cum să-i mai sfidăm pe Domnul

şi pe toţi copiii Săi.



Ne-au străpuns gloanţele urii.

L-am schimbat pe Creator

închinându-ne făpturii

şi la tot ce-i muritor.



Şi în templele minciunii

îmbătaţi am fost mereu

de triumful raţiunii

ce-L nega pe Dumnezeu.



Dacă El nu mai există

la ce bun atât efort ?

Ce călătorie tristă

dacă-n zări nu-i nici un port!



Am zeificat ştiinţa

obligând-o sus pe ring

să dea lupte cu credinţa

printr-o pânză de paing



de prejudecăţi rebele

care ne dictau vârtos

că-n cer, dincolo de stele,

nu este nici un Cristos.



Cine-a proiectat natura

şi l-a plăsmuit pe om ?

Cine-a insuflat Scriptura

şi-a zidit întâiul pom ?



"Ce-ntrebări umilitoare!,

- ne spun demonii şi-acum -

Nu vă mai uitaţi în soare.

Ci vedeţi-vă de drum!



Viaţa ? Da, atât ne este:

numai până la mormânt.

Dincolo de el, poveste!....

N-are rost să fii un sfânt!"



"Ce credinţă ?! Nu se poate,

nu-i la pas cu-al nostru veac

să fii bun, să faci dreptate

când cei mari nici ei n-o fac ?!"



Şi-apoi ne-am lovit decenii

de alt greu şi nou mister

prin furtuna de bejenii

ce ne depărta de cer.



Şi-am descoperit prin toate

că există-n noi un vid

şi o sete de dreptate

ca şi-a regelui David.



Vid care-a luat fiinţă

când Te-am alungat din gând

prin atâta necredinţă

care ne-a zdrobit curând.



Azi când noaptea fu învinsă

prin copii cu pieptul gol

fă ca mâna Ta întinsă

să ne scoată din Şeol!



Noi venim din nou la Tine

ca risipitorul fiu.

Ne ridică din ruine,

din al nostru trist pustiu.



Umple-ne cu-a Ta iubire,

Doamne care ne-ai creat

pentru cer şi nemurire

să trăim cu-adevărat!