Poezie EVOCARE

EVOCARE



Psalmul 70



Pompeiul zace în cenuşă.

Şi morţii lui mai bat la uşă.

Dar ceru-i surd şi nu-i aude

în ziua pedepsirii crude.



"Priviţi-vă acum viteazul

ce, vai, şi-a cam pătat obrazul!",

se-aude râsul din Sodoma

şi-acel tumult ce umplea Roma.



Dar Lot, creştinul lumii noastre,

priveşte sus în zări albastre.

Corintul vechi pare să-nvie

şi-i plin Efesul de magie.



Pe filozofii din Atena

îi văd din nou cum umplu scena.

Şi freamătă Areopagul

când trec şi teologii pragul.



Din Golgota răsună iară

un val de plângere amară:

"O, Tată sfânt din veşnicie,

le iartă-această blasfemie!"



Şi beznele necunoştinţei

sfidând pretenţia credinţei

ridică-nalte bariere:

sindromul cel numit "putere".



Puterea celui ce slujeşte

e-nlăturată păgâneşte.

Şi cerul plânge-n stropi de rouă

această "libertate" nouă.



*

Dar tu, creştine, mergi 'nainte

şi roagă-te tot mai fierbinte.

Vei birui spiritul urii

mâncând cuvintele Scripturii.



Ca David ai să pui pe fugă

oştiri din iad prin cânt şi rugă:

"Mărit să fii fără-ncetare

Tu, Cel ce-n veac nu ai hotare!



Cei ce Te caută pe Tine

vor bea din ape vii şi line

cu toţi martirii şi profeţii

în ceruri sus la Râul Vieţii!"



La uşa ta Isus mai bate.

Primeşte-L azi cât se mai poate!

Doar El aduce dimineaţa,

şi libertatea-n dar şi viaţa.