Poezie Fântâna ori paşi spre sfinţenie

Pământul meu zbârcit îl dau în lături

Cu ranga, cu hârleţul, cu sudori;

Îmi scot ţărâna obosită-n pături

S-ajung la apa pentru fraţi, pentru surori.



Mai ţipă-o piatră de îmi freamătă tot trupul,

O rădăcină a mai sângerat...

Mă sap, mă rup, mă smulg însingurat,

Cum ar ieşi-n lumina zilei lupul.



Îmi scârţâie nisipul printre vine

Uscate ce trosnesc, se văicăresc,

Pe lângă groapă-n jur mă risipesc,

Trec trecători şi râd de mine-n sine.



La ape, înspre ape, până-n ape:

Bat, bocănesc, chiar plâng numai s-ajung,

Beşici din palme şi sudori îmi curg -

Altcineva nu poate să mă sape!



Îmi întăresc şi-mi căptuşesc pereţii

Ca nici un fir de piatră ori de lut

Să nu s-atingă-apoi de-a apei feţe

Ca iar să nu o iau din început.



Ca să-mi ridice-argila în lumină,

Un frate îmi veni în ajutor;

E parcă şi mai greu şi mai uşor:

El primul mi-a vedea murdara tină.



Iar se ridică-o vadră-n glod şi frică;

Murdar de clisă,-acel de-afară nu-s...

Oare ce-a spune fratele de sus,

Mai deşertând o vadră cu nimică?



Dar ce să fac? Eul încarc de jos,

Cinstit tot îl trimit spre-a lui privire,

Ştiu că nimic n-am ridicat frumos,

Dar sper – m-a-acoperi a lui iubire.



M-am adâncit departe ca un veac,

Pierzând demult şi Soare, Lună, stele,

Iar lutul în găleată îl încarc,

Iar scormolesc prin tainiţele mele.



Mi-nfing în mine ranga şi tot sun,

Mă biciuiesc, îmi pare, zeci de bice,

Aud un trecător:”Ce e nebun?”

„Ba nu, - răspunse fratele, - e sincer!”



E apă! Iată apa curge, plânge!

Ridică, frate, nu te speria,

Înc-o căldare plină-n lut şi sânge

Şi vars-o cu răbdare-n faţa ta!..



...M-am ridicat când seara-a dat să-nceapă

Şi un crepuscul chicotea ştrengar.

Eu mi-am spălat statura mea cu apă

Chiar lângă ghizd întinse-i un ştergar.



Am frânt o pâine peste el de ţară...

Gustarăm apa ce s-a limpezit,

Zâmbind fratele-a spus:”Nu e amară -

E dulce ca şi roua-n răsărit.



Acum te-or şti oameni la nimereală...

Alţi (sunt de ăştea) pot şi-a te scuipa,

Dar cel ce-i însetat în zăpuşeală

Va bea şi te va binecuvânta.



Vei da din sine apa străvezie

Fără de plată ori ca autograf,

Ci orice ciutură să poată să învie,

Să spele şi să cureţe de praf.



Poate că cumpăna va plânge ostenită

De-atâtea înclinări în jos şi-n sus,

Dar cât n-ar fugi lumea de grăbită

Va observa:”-I fântâna lui Isus!”