Poezie ALEGORIE

ALEGORIE



„Oamenilor le este rânduit să moară

o singură dată, iar după aceea vine judecata.

(Evrei 9:27)



Într-un crâng, trăia odată

Un copac frumos şi falnic

Ce credea că niciodată

N-o s-ajungă ceasul jalnic



Când toporul fără milă

O să-l culce la pământ.

Însă barda cea abilă

Se apropia pe vânt



Doborând copacul mare.

Plânse codrul de durere.

Paltinii din depărtare,

Brazii din apropiere



Îl jeleau ca pe-al lor frate

Şi-şi smulgeau coroana verde.

Plângeţi, florilor, surate!

Vântul blând să vă dezmierde.



Tu te-ai dus din astă lume.

Şoapta frunzelor s-a stins.

Unde-s ale noastre glume

Peste-un crâng de frunze nins ?!



Crengile se-nfiorară

Şi se tânguiau cu jale.

„Frate drag de primăvară,

Plângem mult urmele tale!



Fără tine viaţa-i sumbră.

N-avem nici o bucurie.

Cine ne mai ţine umbră

Când ca tine nu-s o mie ?”



Fagii toţi veneau cu pinii

Şi stejarii nalţi din fire.

Se-ntristară chiar şi spinii

De la prima lor oprire.



I-aduceau cunui de laur

Într-un cor de rândunele.

I-au făcut sicriu de aur

C-o fereastră către stele.



Plini cu toţii de durere

Trunchiul îi îmbălsămară,

Cum credinţa lor le cere,

Cum bătrânii apucară.



Şi-au pornit atunci copacii

Spre cavou, către dumbravă.

Li se-alăturau şi macii

Cu toţi crinii plini de slavă.



*



Zilele încet trecură.

Unde-i pomul din pădure ?

Dar în locul lui crescură

Fragi gustoşi şi negre mure...