Poezie CĂRAREA MEA

CĂRAREA MEA



De când eram copil, Tu ştii

Că îmi plăcea cântarea.

Dar azi mi-s corzile pustii

Şi-mi bat în suflet vijelii

Ce-mi troienesc cărarea.



Cărarea-ngustă care-o sui

De spini, de pietre-i plină.

Şi totuşi vreau să duc oricui

Ce zace-n văile silhui

O mângâiere lină.



Pe ea-ntâlnesc noian de cruci

Atât de mari şi grele.

O, vino , Doamne, să m-apuci

Cu braţul Tău şi să mă duci

Mai sus, mai sus de stele!



Sau e destul doar un cuvânt

De goarnă să irumpă

Ca să-Ţi aduni de pe pământ,

Din mări, din munţi şi din mormânt

Mireasa Ta cea scumpă.



Pe calea-ngustă eu Te-aştept

Cu lacrimi ca de rouă.

Spre Tine ochii mi-i îndrept

Şi vreau cândva să-Ţi cad la piept

În Patria cea nouă.



Nu mă lăsa, Isuse bun,

La uşa încuiată

S-aştept, să bat ca un nebun,

Căci nu cu apă şi săpun

Mi-e inima curată.



Ci Tu cu sângele-Ţi divin

Din Jertfa Ta cea sfântă

Mă speli de praf şi de pelin.

Sunt fiul Tău, nu sunt străin,

Primeşte-mă la Nuntă!