Poezie PLÂNSUL OIŢEI

PLÂNSUL OIŢEI



Sunt copleşit de harul sfânt

Şi mult să plâng îmi vine

Că-n groapa-aceea de pământ

Tu m-ai găsit pe mine.



Eram oiţa Ta, Isus,

Dar am plecat din turmă,

Cu gândul rău şi nesupus,

Pe-a răzvrătirii urmă.



M-ai smuls din gura unui lup

Din haitele flămânde,

Din cei ce gardul stânii rup

Vânând oiţi plăpânde.



O, iartă-mă, Păstor iubit,

Că Ţi-am respins chemarea,

Fugind de câmpul înverzit

Ca să-mi aleg ponoarea!



Şi-am tot urcat, şi-am tot urcat,

Furiş lovind ciulinii.

Şi-n vale când m-am aplecat

Atunci m-au prins străinii.



Şi m-au lovit într-un picior

Rupându-mi chiar şi coasta.

Doar Tu, iubitul meu Păstor,

Îmi cunoşteai năpasta.



Când am scăpat de-acei copoi,

Am dat de-o văgăună

Cu apă multă şi noroi

Dar pe un cer cu lună.



M-ai căutat cu-atâta sârg

Pe căi întortochiate

Umblând pe jos din târg în târg

Prin anonime sate.



Dar eu zăceam în groapa rea

Şi tremuram de frică.

Priveam pe cer la câte-o stea

Şi o găseam prea mică.



Vai, ce departe-i cerul tot

De-adânca mea durere!

Să mă ridic cum am să pot

Când n-am nici o putere ?!...



Când într-o noapte-ncet plângând

Mi-era atât de foame

Am auzit un lup flămând

Din hainele infame.



Vai, Doamne, cum se-apropia!

Era ca un balaur

Ce nu văzuse dreapta Ta

Cu un toiag de aur.



Tu l-ai croit peste gâtlej.

Era chiar dimineaţa.

Iar lupul ca un val-vârtej

Fugea să-şi scape viaţa.



M-ai scos din groapa cu noroi,

Din neagra apă rece.

Din nou la turmă, prin zăvoi,

Mi-ai spus că rana trece.



Tot Tu mi-ai pus pe ea balsam

Şi, iat-o, vindecată.

De-atunci în suflet pace am

Pe pajiştea bogată.



Cu toată turma la izvor

Mă simt atât de bine.

Ce bun eşti Tu, o, blând Păstor

Din zările senine!



Tu viaţa din adânc mi-ai scos.

Rămân cu-ntreaga turmă.

Şi chiar pe drumul cel pietros

Îţi voi călca pe urmă.