Poezie PROTESTUL FLORILOR

PROTESTUL FLORILOR



Şi s-au strâns odată-n crâng

Toate florile ce plâng

Din pricina spinilor

Şi a mărăcinilor.

Au ţinut un mare Sfat

Limpede şi-adevărat

Cum pe lume n-a mai fost

De când viaţa are rost.



Fiecare-a povestit

Dramele fără sfârşit

Cum prin bălţi şi prin zăvoi,

Prin vâlcele cu noroi

Multe flori s-au ofilit

Negrul vânt când le-a lovit.

Şi-au făcut un legământ

Pentru toţi de pe pământ

Ca să-i apere la greu

De tiranul numit „Eu”.



La momentul oportun

Multe flori, precum vă spun,

Au vorbit de suferinţi,

Despre lacrimi mari, fierbinţi,

Despre cel mai mare vis

Plăsmuit în Paradis:



-„Noi venim din primul rai

Unde n-a fost nici-un vai.

Însă şarpele viclean

Era singurul duşman

Ce-a adus în urma lui

Spini, blestemul Domnului.”



Dintre flori un trandafir

A intrat şi el pe fir

c-un discurs mai vehement

pentru timpul cel prezent:

-„Nu ne smulgeţi din pământ!

Viaţa-i darul cel mai sfânt.

Pentru Cerul cel sublim

Vrem mereu să înflorim.



Sunt fiinţe-n lumea rea

Care nu ştiu altceva

Decât să adune-n zori

Cu-a lor poftă mii de flori”.

-„Ăsta e un gest abject!...”,

zise crinul cel perfect.



Însă trandafirii-fraţi

Au fost iarăşi întrebaţi:

-„Cine sunt cei vinovaţi ?”

-„Să vă spun, iubiţii mei,

eu n-aş vrea ca să greşesc,

parcă Oameni se numesc.”



-„Oameni ? Nu e prea mult spus ?”,

întrebă macul de sus.



Şi-au scris toate un protest:

„Omule, fii mai onest!

Nu călca-n picioare flori

Ce-ţi zâmbesc frumos din zori

Oferind al lor parfum

Pentru viaţa ta de-acum!



Dar trăind printre cei vii

Ai tu sus, în veşnicii,

Plin de dragoste şi dor

Pe al nostru Creator ?!....”