Poezie NEASTÂMPĂR

NEASTÂMPĂR



Nu alţii, ci-am văzut chiar eu,

(căci, mie, ştiţi, nimic nu-mi scapă)

Cum coborî peste o apă

Un blând şi tainic curcubeu.



Din apa rece-a vrut să bea.

Dar n-avea apă-n înălţime

De-a coborât din zări sublime

Pe-o aripă de dalbă stea ?



Şi negăsind nici un răspuns,

Am vrut atunci să-l prind de coadă.

Dar am căzut buimac grămadă,

De-o mică piatră m-am străpuns.



Astfel am învăţat de-atunci

Să-mi pun această întrebare:

„De ce să mai privesc în soare

Când pot s-alerg pe-ntinse lunci ?”



Am alergat mereu-mereu

Ca vântul ce stârnea furtuna.

Vânam şi soarele şi luna

Precum cândva un curcubeu.



Târziu de tot am înţeles

Că nu-i în viaţă fericire

De umbli după strălucire

Aidoma unui eres.



Am întâlnit pe-un drum îngust

Pe Cel ce-a coborât în lume

Spre Cer, spre Rai să ne îndrume

Şi vieţii noastre să-i dea gust.



Şi mulţi îi aruncau dispreţ.

Dar El le-aduse aurora

Zâmbind ferice tuturora

Cu gândul cel mai îndrăzneţ:



„Veniţi la Mine toţi acum!”,

Striga eternul Prinţ al vieţii.

„Eu vă dau Astrul dimineţii

Spre cel mai plin de slavă drum!”



De-atunci am priceput deplin

Că Mielul sfânt fără pereche

Născut în lumea noastră veche

E Curcubeul cel divin.