Poezie CETATEA INIMII

CETATEA INIMII



O cetate sub asediu

Este inima oricui,

Între beznă şi lumină

La chemarea Domnului.



Stă Isus şi bate, bate,

Însă totul pare-nchis.

Omu-mpovărat de toate

n-are timp de Paradis.



Se trezeşte dimineaţa

Acru şi puţin mahmur.

El îşi duce astfel viaţa:

Nu e rău, dar nu-i nici pur.



Cu prieteni el petrece,

Are bani şi-i cam fălos.

Dar cât numeri pân la zece

Ai să-l vezi trântit pe jos.



Tot mai jos se-afundă omul

În osândă şi-n păcat.

Se usucă precum pomul

Fără rod şi blestemat.



Frunza vieţii lui se-aşterne

În curând pe-al toamnei drum.

Harul dragostei eterne

E speranţa lui de-acum.



Mielul răstignit pe-o cruce

Îl ridică din blestem.

Şi prin harul sfânt îl duce

Spre-al iertării ceas suprem.



Inima-i cu totul nouă,

Bate pentru Dumnezeu.

El cu mâinile-amândouă

Se înalţă-n rugi mereu:



„Vino, Doamne, dă-mi putere

pentru Tine să trăiesc,

să n-am altă mângâiere

decât Duhul Tău ceresc!”