Poezie PĂSĂRILE CĂLĂTOARE

PĂSĂRILE CĂLĂTOARE



Păsări, păsări călătoare,

Dinspre lume către soare,

Voi lăsaţi în urma voastră

O privelişte măiastră.



Totuşi, cât ar fi de bună,

Sau chiar plină de furtună,

Vremea vine, vremea trece,

Lutul e inert şi rece.



Păsări, păsări călătoare

Ce purtaţi în voi candoare,

Cine-i Cel care vă cheamă

Blând şi dulce ca o mamă?!



Aţi uitat de cuib, de toate

Florile înmiresmate,

Şi de roada cea deplină

Din a toamnei zi-lumină.



Păsări, păsări călătoare,

Ce luaţi cu voi în zare

Din grădina care plânge

Cu o lacrimă de sânge?



S-au uscat pe rând zefirul,

Crinul alb şi trandafirul;

Frunzele din pomi căzute

Zac prin brusturi şi cucute.



Soarele din nou coboară

Într-un asfinţit de seară.

Toamna bate-ncet la uşă...

Miriştea e doar cenuşă.



Păsări, păsări călătoare,

Gândul meu cu voi să zboare

Către-un plai de vis şi miere

Unde nu mai e durere,



Unde Pomul sfânt al Vieţii

Stă în mijlocul Cetăţii

Dând un rod la fiecare

Şi prin frunze vindecare.



De blesteme şi de moarte

Sfinţii nu avea-vor parte.

Ei trăi-vor bucuria

De-a vedea Împărăţia.



Dumnezeu din cer şi Mielul

Lor le-au fost în lume ţelul.

I-au păzit mereu povaţa

Ca să-I vadă pururi Faţa.



Şi-au păstrat în piept, curată,

Inima nevinovată.

Mergeţi, păsări călătoare,

În Cetatea fără soare,



Unde Domnul e Lumină

Şi odihna e deplină;

Unde slujba-i fericire

Izvorâtă din Iubire.