Poezie Inima (3)

INIMA



Avem o inimă în piept

Ce bate cât mai ţine viaţa.

Şi gândul cel mai înţelept

E să urmăm doar drumul drept

Ca să-I vedem Iubirii faţa.



Acesta-i drumu-ngust şi greu

Cu spini ce-adesea ne sfidează.

Vom lăcrima pe el mereu,

Dar vom fi-n Cer cu Dumnezeu

Ce peste toţi cu drag veghează.



Avem o inimă în noi:

Să n-o-mpărţim deci în mai multe!

Căci doar mlădiţa cea de soi

Va da ghes unei inimi noi

De Domnul vieţii să asculte.



Şi-această inimă ades

E rea şi-atât de-nşelătoare!

Dar Dumnezeu, când ne-a ales,

Cu-a noastră inimă a mers

La cruce, unde Firea moare.



De-atunci, prin harul cel divin

Şi prin Cuvântul din Scriptură,

Această inimă-pelin

S-a transformat în strop de crin,

Primind a Duhului structură.



Dar inima nu-i un robot.

Ea-nvaţă zilnic să aleagă

Pe Domnul păcii Savaot,

Sau duhul lumii cel netot

Cu tragedia lui întreagă.



Şi noua inimă din piept

E chipul omului ce-alege

Să urce drumu-ngust şi drept

Cum vrea Păstorul înţelept

Ce va veni-n curând ca Rege.



Cu inima din piept vorbesc

Şi ea în taină mă întreabă:

„De eşti şi tu un sol ceresc

Pe plaiu-acesta pământesc,

Când vei scăpa de-a crucii gloabă?



Să fiu mai liberă şi eu,

Să nu mai sufăr pentru tine…“

Aşa ceva, ascult cu greu,

Dar când mă rog lui Dumnezeu

El tare-n harul sfânt mă ţine.



Şi-atunci nu pot să uit nicicum

Că Domnu-a plâns într-o grădină,

Dar a ales al crucii drum

Trecând prin negură şi fum

Ca să mă scoată la lumină.



Cu inima învăţ să tac

Când mintea iarăşi se revoltă.

Tăcând, lui Dumnezeu Îi plac

Ca albul nufăr de pe lac,

Sau ca o stea lucind pe boltă.



Dar va veni o zi, eu ştiu,

Când de pe-ntinsul plin de stele,

În noaptea tristului pustiu,

Va reveni într-un târziu

Luceafărul iubirii mele.



Aici am plâns, L-am aşteptat...

Dar când n-aveam în suflet pace,

Adesea lumea m-a-nşelat.

Şi totuşi Fiul de-Mpărat

Curând pe nori Se va întoarce.