Poezie CÂNTAREA ANEI (1)

CÂNTAREA ANEI



Cânt Domnului, căci ruga mi-o văd azi ascultată.

Puterea mea, prin Duhul, de El a fost ’nălţată.

Am fost destulă vreme o ţintă de batjocuri,

Dar n-am dat satisfacţii demonicelor jocuri.



Răspunsul meu – prin lacrimi, l-am dat întotdeauna

Să pot prin rugăciune opri în loc furtuna.

Eu mi-am iubit căminul şi soţul deopotrivă

Şi semănat-am pace pe barca în derivă.



O, cât mă bucur, Doamne, de ajutoru-Ţi mare,

De dragostea Ta sfântă în ziua de-ncercare!

E-adevărat că nu e un Dumnezeu ca Tine

Atât de sfânt în toate, prin valea de suspine.



Nu-i nicăieri în slavă sau pe pământ vreun rege

Cum eşti Tu, Doamne, Tată, să am de unde-alege.

Tu mi-ai făcut dreptate şi-mi vei mai face încă.

Atât de-atotputernic nu-i nimeni, nici o Stâncă.



De-aceea vreau acuma să spun cu voce tare:

Nu mai vorbiţi de Domnul cu-atâta îngâmfare!

Pe cei smeriţi îi vede şi grabnic îi ajută

Să-şi ducă pân-la capăt lucrarea începută.



Mândria e prilejul şi cauza căderii;

Smerenia-i podoaba de ziua Învierii.

De Tine cine, Doamne, s-ar mai putea ascunde

Când pe cântarul vieţii Cuvântul îl pătrunde.



O, da, a fost o luptă cu arcuri sfărâmate

Atunci când, cu-ndurare,Tu mi-ai făcut dreptate.

Puterea Ta divină mi-aduse bucurie.

Puternicii din lume smeriţi sunt pe vecie.



Sătuii n-au mâncare, flămânzi se-nchiriază

Când ochii Tăi, Părinte, pe cei săraci veghează.

Odihna le-a fost dată la mame-eroine

Care-n vâltoarea vieţii se-ncred numai în Tine.



Tu, Doamne, ne dai viaţă şi-aduci o înviere.

Iar toţi cei slabi şi umili primesc în dar putere.

Din Locuinţa morţii, pe sfinţi îi scoţi afară

Ca să le dai răsplată şi-un cer de primăvară.



Tu ne dai bogăţie dar sărăceşti pe unii

Ca ei să se smerească sub steagul rugăciunii.

Mai bună e smerirea decât ’nălţarea firii

Când poţi fi o lumină în căile iubirii.



Tu faci minuni destule cu mulţi săraci ai lumii

Aduşi de-a Ta lumină din pulberile humii.

Şi-i pui apoi să şadă cu martorii credinţei,

Ca viaţa lor să fie un imn al biruinţei.



A lor este domnia pe scaunul de glorii;

Când Ţi-au călcat pe urme, ei au cules victorii.

Ei viaţa nu-şi cruţară, şi-a lor mărturisire

Le-aduce moştenirea cea plină de mărire.



Tu sprijineşti pământul, şi lumea este tare;

Păzeşti pe toţi aceia ce umblă prin răbdare,

Dar cei ce nu ascultă, sunt răzvrătiţi din fire,

Rămân în intuneric lipsiţi de mântuire.



Atunci pe toţi vrăjmaşii un tremur să-i apuce,

Pe cei ce-au râs de Tine şi Te-au urcat pe cruce.

Din cerul înălţimii, trimite Judecata

Prin tunetul puterii, căci îngerii sunt gata.



Azi Unsul Tău, Stăpâne, aşteaptă-n cer semnalul,

Înalţă-I deci tăria, sfinţeşte-I idealul!

Fă marginile lumii deplin să Te cunoască

Şi tot mai mulţi iubirea prin cânt să Ţi-o mărească!



Mă bucur azi de Tine! Tu eşti a mea tărie

Aici, în lumea asta, şi-n Cer, în veşnicie.

Şi rodul meu, şi viaţa doresc să Ţi se-nchine.

Credinţa mea întreagă mi-am pus-o doar în Tine.