Poezie DEBITORII

DEBITORII



Am venit cândva pe lume –

Creditorul cel etern

Ne-a dat chip, şi ţel, şi nume

Cu duh blând, cu dor patern.



Ne-a cerut păzind grădina

Dragostei de la-nceput,

Să îmbrăţişăm lumina...

Dar noi Raiul l-am pierdut.



Când Isus cel Sfânt, Mesia,

M-a-ntâlnit pe drumul meu,

Îmi dădu, ah, bucuria

Să-L cunosc pe Dumnezeu.



Aş fi vrut să stea la masă,

Să-I vorbesc şi El să-mi dea

Mărturia Sa frumoasă

Pentru toată viaţa mea.



Glasul Său e-un psalm ce-adie:

„Hai, Zachee, dă-te jos!“

Copleşit de bucurie

L-am primit eu pe Cristos.



Simon L-a primit în casă,

Eu în micul meu pridvor,

Dar Isus un dar îmi lasă

Din eternul Său izvor.



Nu ştiuse fariseul

Debitul său spre Cristos.

Căci aşa se poartă Eul

Arogant şi arătos.



Domnu-i puse-o plidă-n faţă.

Pilda Lui de mult o ştiu,

Dar adesea văd că-n viaţă

Mă trezesc mult prea târziu.



Mă trezesc că datoria,

Vai, nu mi-am plătit la timp.

Scad iubirea, bucuria

În al vieţii anotimp.



Mustrător, Cristos îmi spune

Cu-al Său grai dumnezeiesc

Că eu stau în rugăciune,

Dar pe El nu prea-L iubesc.



Doamne, ştiu că am păcate

Şi că ele m-au răpus.

Le mărturisesc pe toate...

Iartă-mă, iubit Isus!



El îmi dă deplin iertare.

Dar iubirea mea spre El

E din ce în ce mai mare

Sau e-un foc mai mititel?!



Văd femeia păcătoasă,

Ca şi Simon o privesc.

Pe străina stând în casă,

Prea-ndrăzneaţă o găsesc.



Totuşi ea avea o ţintă,

O iertare din Cuvânt.

Plânsu-i nu putea să-L mintă

Pe Mântuitorul sfânt.



Stă smerită la picioare,

Lacrimile-i curg potop.

Ele-s apa de spălare,

Părul lung e-acum prosop.



Chiar şi miru-i o dovadă

De iubire şi de dor.

Simon? El nu vrea s-o creadă

Şi se-arată cârtitor.



Dar Isus o-mbărbătează

Şi-o prezintă ca model

Fariseului de Simon

Mult prea mândru-atunci de el.



„Ţi-s păcatele iertate!…“

Dar se-aud şi întrebări:

„Cine este El de poate

Să dea astfel de iertări?...“



Domnul iarăşi intervine

Hotărât şi mai cu har:

„Fie pacea Mea cu tine!

Ai crezut, şi nu-n zadar.“



Stau smerit şi-ascult povestea

Mântuirii din abis

Şi mă-ntreb acum: Acestea

Cu ce scop cândva s-au scris?



Datoria noastră mare

Cât trăim pe-acest pământ

E să cerem îndurare

De la Cel de trei ori sfânt.



Nici un păcătos nu poate

Să ajungă-n ceruri, Sus:

Ale-ntregii lumi păcate

Da, le-a ispăşit Isus!



A murit ca să ne ierte...

Oare asta n-ai aflat?

Lasă-L astăzi să te certe

Prin Cuvântul Său curat.



Simon e orbit de-a dreptul,

Starea nu şi-a cunoscut;

El o face pe-nţeleptul,

Însă este-un fiu pierdut.



Judecata sănătoasă

Totuşi nu l-a părăsit,

Dar prin însăşi vorba scoasă

El osânda şi-a rostit.



Tu, de nu-L iubeşti pe Domnul,

Nu te rogi şi nu posteşti

Şi nu lupţi să-ţi piară somnul,

Eşti pierdut, şi-n Iad sfârşeşti!…



Poţi să faci chiar fapte bune,

Dar de sunt din vechiul „Eu“,

Domnul sfânt acum îţi spune:

„Crede doar Cuvântul Meu!



Pacea Mea să fie-n tine

Ca al inimii străjer!

Să-Mi urmezi, cum se cuvine,

Şi-o să ne-ntâlnim în Cer.“