Poezie OMUL, UMBRĂ...

OMUL, UMBRĂ…



Omul, umbră trecătoare,

Umblă după slava lui.

Dar el ca şi umbra moare:

Când îl cauţi, vezi că nu-i.



Şi-a zidit cândva palate.

A muncit cu sârg şi spor.

El avea-n hambar de toate

Dar n-avea Mântuitor.



Omul, trestie plăpândă!...

Frunzele îi vezi cum cad.

Mulţi duşmani s-au pus la pândă

Să-l târască înspre Iad.



El gândea c-aici e Raiul

Pentru firea lui de lut,

Şi-şi înzorzonase traiul

Cu plăceri din Belzebut.



Şi-a dat slobod frâu simţirii,

Poftelor din viaţa sa

Pe cărarea ispitirii

Şi-a păcatelor din ea.



Şarpele-i şoptea-n ureche

Ca şi Evei mai demult:

„Eşti un om fără pereche,

Deci, distrează-te mai mult!...“



Dar la urmă, vine nota

De regret şi de suspin.

Îl va condamna şi iota

Scrisă-n Codul cel divin.



Cum va da el socoteală

Şi de gândul pătimaş?!

Inima lui azi e goală.

Mulţi îl fac zgârcit şi laş.



A trăit doar pentru sine,

Dar plăcerea l-a trădat.

În frustrare şi ruşine

Viaţa lui s-a terminat.



Se confruntă cu problema

Cum să dea timpu-napoi

Şi să scape de dilema

Ce-l lăsă cu pumnii goi.



Glasul dragostei curate

De pe crucea din Calvar

Îi oferă nestemate

Ca schimbatului tâlhar.



Omule, Isus te iartă!

Prinde braţul Său divin!

A Împărăţiei poartă

Ţi-e deschisă azi! Amin.