Poezie SLAVA DIN CERURI

SLAVA DIN CERURI



Ce-a văzut în ceruri Pavel,

Omului de pe pământ

Nu-i poţi spune în cuvinte:

Orizontul său e strâmt.



Ochiul n-ar putea să vadă

Slava care este-n Cer,

Nici urechea să audă

Glasul Marelui Străjer



Care va deschide poarta

Pentru cei neprihăniţi

Când în ceruri, sus, aceştia

De Tatăl vor fi primiţi.



Nici o inimă nu poate

Înţelege tot ce-i Sus

Până când nu-L întâlneşte

Pe un nor pe-acel Isus



Care a murit pe cruce

Şi-a-nviat biruitor.

Dar Se-ntoarce-n slavă mare

La iubitul Său popor.



Duhul cercetează totul.

El ne urcă sus pe stânci,

Ne descoperă iubirea

Cea din tainele adânci.



Şi vedem cum suferinţa

Nu-i ca leul de temut,

Ci e şlefuirea noastră

Pentru Cel fără-nceput.



Ca să poată duhul nostru

Să ajungă-n Paradis,

Să purtăm prin lume crucea

Suferind, precum e scris.



N-am primit puterea lumii,

Duhul ei orgolios,

Ci doar Duhul Sfânt ne umple

Şi ne leagă de Cristos.



El ne dă învăţătură

Din izvorul lui Isus

Ca să-L proslăvim pe Tatăl

În Oraşul cel de sus.



Lucruri nemaiîntâlnite

Într-un grai duhovnicesc

Sunt de Domnul pregătite

Pentru toţi cei ce-L iubesc.



Îl iubeşti tu, frăţioare,

Azi mai mult pe-acest Isus

Şi dai totul la o parte

Pentru slava cea de sus?



Suferinţa nu-i motivul

Să cârteşti, să dai ’napoi.

Ea nu poate sta vreodată

Lângă slava vieţii noi.



Fă-ţi deci bine socoteala,

Tu, al Domnului ostaş!

Lasă-ţi inima să-I fie

Lui Cristos ceresc lăcaş.



El să Se-odihnească-n tine,

Chipul Lui să-l porţi mereu

Într-o lume de suspine

Ca un fiu de Dumnezeu.