Poezie Treziţi-vă! (1)

Tu ce trăieşti în cruda-ţi nepăsare

Şi te numeşti urmaş al lui Isus,

Te-ai întrebat, nu ai nimic de spus

Mulţimii ce se îndreaptă spre pierzare?



De-atâţia ani asculţi cuvântul sfânt,

Te rogi şi cânţi mereu în adunare,

Dar nu-nţelegi înalta ta chemare,

Nici rostul care-l ai pe-acest pământ.



În jurul tău atâţia oameni pier

Robiţi de patimi şi de pofta firii.

Le-ai arătat tu calea mântuirii?

Le-ai îndreptat privirea către cer?



Sau crezi că e de-ajuns să porţi un nume?

Că eşti creştin, că tu eşti mântuit?

O, tu nu vezi că singur te-ai minţit,

Şi viaţa ta e cea care o spune?



Ne-am închistat în forme şi șabloane,

În datini şi tradiţii omeneşti,

Peste lumina Lui am tras obloane

Şi-n lume suntem serbezi şi lumeşti.



Ne-a dat Isus o mare-nsărcinare,

‘Nainte de-a se fi urcat la cer

Şi-aşteaptă s-o-mplinim în ascultare

Şi-n dragoste pentru acei ce pier.



De ce tăceţi, n-aveţi nimic de spus?

Nu va frământă soarta omenirii?

Treziţi-vă voi soli ai mântuirii,

Treziţi-vă urmaşi a lui Isus!