Poezie Definiţia speranţei

De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.” Romani 8:19-25





Speranţa-i privirea credinţei

Spre-o lume ce-acum nu o vezi.

Deasupra hotarelor ştiinţei,

Substanţa a ceea ce crezi.



Speranţa e aeea-ncredinţare

Că ceea ce nu ai acum

Aştepţi neclintit, cu răbdare:

Răspunsul deja e pe drum.



Speranţa e vis de fecioară

Spre nunta de mâine privind,

Ce nopţile lungi nu-l omoară,

Nici apele mari nu îl sting.



Dorinţa ce chinuie firea,

Gemând sub adamic blestem,

Un dor ce-a-nsoţit omenirea,

Ieşind din pierdutul Eden.



E dorul ce poartă cocorii,

Zburând către caldele ţări,

Să-nfrunte furtuna şi norii.

E forţa ciudatei căutări.



Când moartea îşi cere scadenţa,

Şi-ţi toarnă în suflet fiori,

Speranţa îţi dă transcendenţa

Şi aripi îţi dă, ca să zbori.