Poezie Căderea Vieţii

Cad frunze în beznă, frânturi de cuvinte

Le-acoperă vise roinde uşor;

Şi totul e somn şi aducere-aminte...

Avântul se zbate murind fără dor.



Polenul de Lună îmbibă privirea

Ce beată conduce toţi orbii în râpi;

Se spânzură-n raze de gheaţă iubirea

Băbeşte bocindu-se fără aripi.



Stelele scriu traiectorii măreţe,

Dar cad ca şi frunze în praf de uitări;

Copiii Selenei îşi scutură creţii

Să măture noaptea din zori şi din zări.



Din întuneric ies spaime şi friguri,

Iar câini vagabonzi case îşi jinduiesc;

Din geamuri lunatici rostesc cucuriguri

Precis neştiind dacă dorm ori trăiesc.



E-o noapte a falsei lumine de Lună,

Când frunzele ţipă că-s aripi de cer,

Iar glasuri pitite-n ecouri doar sună

În frică-a purta şi un mic adevăr.



În tot, peste tot, parodia tronează,

Dar nu să stârnească măcar şi un râs...

Cădere de frunze, cădere de fraze,

Cădere de viaţă, cădere de vis.