Poezie MODERNISMUL

MODERNISMUL



Lumea nu a fost modernă

Prin proiect din veşnicii.

Tot aşa şi noi, ştiţi bine,

La-nceput eram copii.



Ne dorim copilăria

Când trăiam în fericire

Şi parcă eram mai sinceri

În virtute şi-n iubire.



Nu ne îndoiam de tata,

Nici de mama, nici de fraţi,

Şi-mpărţeam cu ei mâncarea,

Cât aveam eram bogaţi.



Mai ţineam unul la altul,

Simţeam lipsa celuilalt.

Nu era prea mic niciunul

Şi niciunul prea înalt.



Plânsul ne era alinul

Când plecam un timp din casă.

Dar şi-aşa întotdeauna

Era viaţa mai frumoasă.



Nu spălam rufele-n stradă,

Respectam mamă şi tată.

Dar esenţa casei noastre

Era inima curată.



„Cele bune să se-adune!”,

Spun bătrânii în proverbe.

„Cele rele să se spele!”,

E dorinţa altor verbe.



Am crescut plecând în lume.

Multe-n noi s-au tot schimbat.

Lumea-n ale ei tipare

Fără veste ne-a turnat.



În locul sincerităţii

Ea a pus diplomaţia.

Şi a pus în locul milei

Cunoştinţa, meseria.



Dragostea ne rămăsese

Doar că are alte nume:

Valentin sau Dragobete,

Cum se zice azi în lume.



Şi-astfel zi de zi în viaţă

Modernismul ne-a convins

Că din oamenii planetei

Suntem cel mai straşnic ins.



Întrebarea ce se pune

Dacă toţi suntem la fel:

Cum mai poate să-i încapă

Al globalizării ţel?!



Eu nu văd nicicum soluţii

În filozofii de jos,

Ci-n cuvântul din Scriptură

Ce l-a spus de mult Cristos:



„Cine vrea în Cer să intre

În cel mai sublim Oraş,

Să se-ntoarcă azi la Tatăl

Şi să fie copilaş!”