Poezie FURNICA

FURNICA



Du-te grabnic la furnică

Leneşule-nşelător!

Spinii mulţi şi pălămida

Ţi-au umplut al tău ogor.



Nu mărimea ta contează,

Poţi să fii ca şi furnica.

Dar dacă lucrezi cu alţii

Lucrul tău nu-i chiar nimica.



Nu-i nimic la întâmplare

Pentru cuibul de furnici.

Într-o disciplină mare

Stă puterea celor mici.



Dumnezeu lăsă furnica

Pentru lecţii mari şi-adânci

Din care să-nveţe omul

Care mută munţi şi stânci.



Munca plină de-armonie

La furnici, surori şi fraţi,

E-o caustică mustrare

Pentru sfinţii dezbinaţi.



Cred că ele n-au partide

Cu care să poţi să-nşeli,

Nici structuri parazitare

Care fac doar cheltuieli.



La furnică pot să meargă

Cei ce „dau frunze la câini”

Şi care oricând se spală

De răspundere pe mâini.



Cei ce pierd tot timpul vieţii

Tot cu fleacuri şi poveşti

Ei pe alţii îi înşală

Cu ispite pământeşti.



Să privească la furnică

Orice-nchipuit bolnav

Care-n mod viclean ascunde

Un sindrom atât de grav.



El povară pentru alţii

Chiar de tânăr s-a ştiut

Dar nu i-a păsat vreodată

De tot timpul său pierdut.



Să se ducă la furnică,

În secret sau pe-nserat,

Cel ce fabrică rebuturi

Bune doar de aruncat.



Să audă fabricanţii

Cu produsele pe stoc

Şi cu preţuri ce-nspăimântă

Toţi clienţii la un loc.



Dumnezeu când făcu omul

În Eden un loc i-a dat

Să muncească el grădina

Pentr-un trai îmbelşugat.



Însă înşelaţi de şarpe

Primii soţi şi-au deturnat

Misiunea socială

Şi porunca au călcat.



Le-a adus de-atunci ogorul

Spini şi multe buruieni

Până când Izbăvitorul

Veni printre pământeni.



El eradicând blestemul

Şi păcatul lui Adam

Ne-a născut din nou la viaţă

Ca şi fii ai lui Avraam.



Totuşi, dacă e nevoie,

La furnici ne dă-ntâlniri

Ca să învăţăm că munca

E-un izvor de fericiri.