Poezie Lumina (4)

LUMINA



Când omul n-are bucurie

Lumina lui e-o stea pustie.

Iar de-l slăveşte omenirea

El şi-a ratat pe loc menirea.



Ce poate să ofere omul

Abia văzut ca şi atomul

Când îl priveşti prin aparate

Din galaxiile-nstelate?



Aceiaşi ochi care veghează

De Creator ce lăcrimează

M-au căutat prin multe pieţe,

Prin fundăturile răzleţe.



Eram în întuneric beznă

Cu şerpi ce mă muşcau de gleznă.

Şi-aveam dureri usturătoare

În drumul larg către pierzare.



Dar s-a ivit pe cer deodată

Lumina cea adevărată

Care m-a scos din neagra vale

Dând bucurii în loc de jale.



Purtam în duhul meu oftatul.

Dar Domnul mi-a iertat păcatul

Când L-am rugat cu lacrimi grele

Ca să mă scape El de ele.



De-atunci eu simt că nu-i departe

Măreaţa zi când peste moarte

Mă voi nălţa primind Lumina

Ce m-a scăpat de toată vina.

*

Azi eu te chem să vii cu mine

Prieten drag, şi-ţi va fi bine!

Isus ne-aşteaptă cu-ndurare

În marea cerului splendoare.



La Nunta Lui cea mai frumoasă

Isus te-ar vrea în Cer Mireasă,

Să fii o rază de lumină

Din viaţa cea de cântec plină.



În lume n-ai s-auzi cântare,

Ci numai murmur, frământare,

Îngrijorări şi imprecaţii

Cu neplăcute implicaţii.



Deschide dar printre suspine

Fereastra inimii din tine!

El îţi va da o viaţă nouă

Cu fericiţii stropi de rouă.



Pământul inimii rodeşte

Când Duhul îl desţeleneşte.

Şi ploaia cerului curată

Îi dă o roadă-mbelşugată.