Poezie Toamnă neînaripată

Se duc aripi cu mii de mii

Din tihna care se răceşte

De la ninsorile-aurii

În basmu-ntârziat şi veşted.



Duc zborurile peste zări

Cântarea dalbă de lumină

Şi doar ecouri de-ntrebări

Au mai putut să ne rămână.



Greul căderii cere gol

Un sunet argintiu de goarne

Ca-n întuneric de nămol

Zburări de îngeri să se-ntoarne.



Deşertăciune în infern

Coboară vise risipite,

Fatalităţile se cern

În fulguire de ursite.



Crezând ceva, dar netrăind

Rămânem tot în toamnă moartă,

Căzând din Viaţă rând pe rând

Într-un blestem năuc de soartă.



De nu fugim de la urât

Îmbrăţişându-l cu răbdare

Cu frică-n cuget şi-n cuvânt

Pierdem şi bruma de iertare.



Prinşi în odăjdiile de lut

Visăm la straiuri de porfiră...

Iar păsările ne-au pierdut

Şi-n urmă-odată nu priviră.