Poezie Toamna... (1)

E toamnă…

Păşesc greoi pe frunzele uscate din

sufletul meu.

Şi încă mă mai recunosc

în umbre şi ruine,

dar e toamnă…



Privesc copacii, dezbrăcaţi de idealuri…

Şi-mi caut printre crengile uscate

tinereţea,

dorind să-i mai acord

o şansă.



Dar totul e pustiu şi foşnetul

tristeţii,

răzbit chiar de sub paşii mei,

e tot ce mi-a rămas,

fiindcă… e toamnă.



Sunt numai eu şi fondul cenuşiu

al fericirii mele.

Iar plânsul, unica podoabă ce-o mai port.

El nu m-a părăsit, nu s-a uscat

chiar de… e toamnă.



Din flacăra speranţei, mai simt

o slabă pâlpâire.

Va îngheţa şi ea curând, când frigul disperării

se va aşterne peste voinţa mea,

deja bolnavă…



O ultimă împotrivire.

E cugetul…

Prea apăsat, ar vrea să-nvingă toamna!

Dar a murit curând, uitat de neputinţă

a cedat…



Din cer, cad stropi de plumb,

sfâşiind orizontul vederii obosite…

A obosit să vadă lucruri triste!

Iar aerul împrăştie în zări

miresme de sfârşit ce se apropie…

S-a terminat!



Aştept ca moartea să îşi pun-asupra mea

pecetea.

Dar, creştetul zbârcit al existenţei mele,

nu simte gheara rece a durerii, ci simte

mângâiere…



Se-aşterne toamna, în colţul singurătăţii

unde m-am retras.

Dar, simt o rază palidă, o uşă,

îmi vine-n ajutor şi văd, cum dincolo de ea,

e primăvară…



Încerc să mă ridic.

Singur nu reuşesc, dar mă susţin

picioarele credinţei.

Calc pe ruine fără remuşcări

şi plănuiesc cum voi clădi

la primăvară.



Nu-mi caut tinereţea mea

în uscăciuni.

Mai bine o sădesc în altă parte!

Iar foşnetul tristeţii, de sub paşii mei,

se schimbă în melodia dulce

a regenerării.



Pe fondul cenuşiu al fericirii mele

aduc culoare

cu un zâmbet, ce poartă-n el nuanţa

mulţumirii.



Plânsul, îl strâng în smocuri de

nefericire

şi îl arunc, la rândul meu,

printre ruine.



Adăpostesc speranţa sub aripa

Dumnezeirii

şi îmi resuscitez voinţa prin

gândul veşniciei.



Cugetul, apăsat,

revine la viaţă…

şi va învinge!

De-acum îl voi hrăni doar cu

lumină.

Stropii de plumb, îmi par acum

petale,

de frumuseţe. Iar aerul miroase-a

veşnicie.



E toamnă…

De uşa primăverii mă desparte chiar

iarna nemiloasă.

Dar voi răbda, căci ştiu acum ce-nseamnă toamnă.

E… toamna firii mele, da

e toamnă!