Poezie Crucificatul

Pierdut… aud mereu în mine

Acelaşi glas cum mă străpunge…

Simt cum duşmanul mă învinge…

Sunt vinovat, pierdut ştiu bine,

Şi voi plăti curând, cu sânge!



Sunt înrobit, legat în lanţuri

Şi nu pot să zdrobesc strânsoarea…

Mi-e tot mai strâmtă închisoarea,

Iar sufletul mi-e plin de şanţuri,

În care zace nepăsarea!



M-a prins în mrejele-i deşarte

Păcatul, iar acum sunt sclav,

Cuprins de patimi şi bolnav,

M-a afundat tot mai departe

În suflu-i straniu şi mârşav…



Ce ademenitor odată

Era al lui puternic glas,

Când am decis, doar un popas

Să fac pe calea lui ciudată.

Şi-apoi un pas… şi înc-un pas…



Iar azi sunt rob, fără putere,

Şi mă apasă jugul greu,

Plângând, eu mă gândesc mereu

La nemiloasa mea durere,

Ce-mi va străpunge crudul Eu…



Mi-aştept în linişte sentinţa…

Ascult, din temniţa murdară,

La forfota ce umbl-afară

Şi crunt îmi tremură fiinţa,

Călăul când o să apară…



Aş vrea s-amân această clipă.

Şi mă întorc, cu gândul frânt,

În alte vremi, să uit ce sunt.

Şi amintirea se-nfiripă

Când eram liber pe pământ…



Cât de curat mi-era veştmântul,

Ce aer proaspăt respiram,

În mări de soare mă scăldam,

Simţeam cum mă mângâie vântul,

Şi-n câtă linişte trăiam…



Apoi, cum au trecut şi anii,

Eu am crescut, şi am aflat

Că orişiunde am umblat

Pândeau din umbra mea duşmanii,

Dar totuşi, nu i-am evitat!



Şi am fost prins în reci tenebre,

Când m-a încătuşat străinul

Şi-n suflet mi-a turnat veninul

Plăcerilor pustii şi negre,

Unde mi-am înecat suspinul…



Ştiu, nu mai am nici o scăpare,

Sunt condamnat! Nu e un vis.

Şi-n chinul meu de nedescris

Aştept… funestă aşteptare,

Aştept să mor, să fiu ucis!



Ştiu ce pedeapsă mă aşteaptă,

Căci am văzut cu ochii mei

Cum se-nălţase printre ei

O cruce, falnică şi dreaptă,

Cu stâlpii încordaţi şi grei…



Am mai văzut şi o cunună…

Dar nu oricum, era de spini!

Văzând-o doar, că şi suspini…

Ei vor pe capul meu s-o pună,

Să fiu hulit între străini.



Şi-apoi piroanele, ciocanul,

Când le-am văzut, am înlemnit.

Şi-n palme parcă am simţit

Ce crunt voi suferi, sărmanul,

Pe cruce să fiu ţintuit!



Şi asta n-a fost tot, ostaşul,

Cu suliţa în mâna stângă…

Sufletu-mi a-nceput să plângă,

Ştiind că el este vrăjmaşul

Ce coasta mea o să străpungă!



Jos la pământ e pregătit,

Murdar şi josnic, un burete…

Pus e acolo să aştepte

Momentul chinului cumplit,

Să-mi dea oţet, de-mi va fi sete!



Şi parcă n-ar fi îndeajuns,

‘Nainte să fiu răstignit,

Voi fi scuipat şi biciuit

Şi-mi va fi sufletul străpuns,

Tocmai de cei ce i-am iubit…



Iar crucea, singur mi-o voi duce

Pe-un deal, şi părăsit voi fi,

În suferinţă voi muri…

Zdrobi-mi-vor oasele pe cruce,

De teamă să nu pot fugi!



Da, asta-mi este osândirea.

Aud un zgomot… au venit!

În depărtare-un scârţâit

Mă face să îmi simt pieirea.

Şi toate-n mine-au amuţit…



Nu vreau să mor! îmi plânge duhul.

Nu vreau să beau acest pahar!

Merit să mor ca un tâlhar,

Dar mi se-ntunecă văzduhul

Când ştiu cât este de amar…



S-a terminat, orice aş face!

Uşa celulei s-a deschis…

Sunt scos din lanţuri şi împins,

Şi ştiu că de acum încoace

Voi îndura chinul descris!



Dar ce ciudat… Unde-i coroana?

Unde e lemnul crucii grele?

Piroanele, unde-s şi ele?

Şi lancea ce-mi va face rana,

Şi biciul suferinţei mele?!



De ce nu mă batjocoriţi?

De ce nu mă scuipaţi cu ură?

Călăii mei oare se-ndură?

Nu vor fi chin şi suferinţi…

Nu voi avea o moarte dură?



Nu va mai fi nici răstignire?

Am fost eu oare graţiat?

Şi îmi răspunde un soldat:

„Va fi şi cruce şi pieire,

Dar altul va fi morţii dat!”



Un altul? Norocos destin…

Atunci sunt liber? Pot să plec?

Dar totuşi, vreau să înţeleg

Ce a făcut acest străin,

Să poarte jugul meu întreg?



„Ce a făcut? Nu ştiu prea bine…

Pe când ţineam cu toţii sfatul

Cum să ucidem condamnatul,

S-a îndreptat încet spre mine

Zicându-mi: ”



E vinovatul El? Ce bine!

Nici chiar în vis n-aş fi sperat,

Să fiu din nou eliberat

Din groaznica întunecime,

Fără să fiu crucificat!



Să umblu liber prin cetate

Şi să respir miros de flori,

Să văd şi cer şi munţi şi nori…

Să fiu cuprins de libertate,

Cum nu se poate s-o măsori!



Sunt liber, sunt un om bogat!

Pot merge oriunde doresc,

Pot să mă bucur, să trăiesc!

Casa îmi pare un palat,

Şi străzile parcă-mi zâmbesc!



Dar… ce-i această îmbulzeală

De oameni, adunaţi în gloată?

Parcă-i acolo lumea toată!

M-apropii şi eu cu sfială,

Să văd mai bine, ce aşteaptă?



Şi văd… un om, întins pe-o cruce…

Piroanele şi o cunună,

Şi suliţa ce-o să-L răpună,

Tot jugul meu ce îl va duce…

Şi faţa Lui, atât de bună!



„Să fie răstignit! La moarte!”

Aud în jurul meu mereu.

Îmi simt pe umeri capul greu…

Dar gloata strigă mai departe,

Şi-am început… să strig şi eu!



Strigam cu toată răsuflarea,

Şi-am ocărât şi L-am scuipat!

Dar, când o clipă m-am uitat

În ochii ce-nfruntau vâltoarea,

Citeam acolo: „Te-am iertat!”



Un tremur surd mă împresoară,

Cutremurat mă înfior…

În suflet mi se-abate-un nor…

El a fost condamnat să moară,

Iar eu sunt cel ce Îl omor!



Şi mai mult de atât, păcatul

E doar al meu, şi El mi-l ia…

Nu pot odihnă a avea

Ştiind că eu sunt vinovatul,

Iar El îmi poartă crucea mea!



Dar ce să fac? Să strig spre gloată

Că e al meu păcatul tot?

Dar, de voi face-aşa socot

Că voi purta osânda toată…

Şi este mult prea greu. Nu pot!



Şi am plecat, fugind departe…

Deşi ştiam, sunt vinovat!

Şi jugul meu El l-a luat.

Azi, veşnicia ne desparte,

Dar ştiu atât: că m-a iertat!



Acum, m-a dezrobit păcatul.

Sunt liber, temniţa-i un vis…

Cu ea odată mi-a deschis

Şi inima, crucificatul,

Şi numele în ea şi-a scris!



Am înţeles cum crucea Sa

Deschide uşa mântuirii,

Căci dându-se pe El pieirii,

A luat nu numai vina mea,

Ci vina-ntreag-a omenirii!



Tu ai murit în locul meu,

Iisuse, eu te-am răstignit!

Dar jertfa ta m-a curăţit.

Şi astăzi sunt, prin darul Tău,

Eliberat şi mântuit!