Poezie Mirele Isus

Demult, în vremi de veacuri îngropate,

Pe scena existenţei s-a jucat

Drama celei mai sfinte şi curate

Iubiri, din toate câte-au existat.

Un mire, cu o dragoste divină,

De al iubirii dor încătuşat,

Se cobora din Ţara de lumină

Către iubita inimii purtat.

Spre ce făptură plină de virtute,

Spre ce demne, alese frumuseţi,

Îşi îndrepta comorile avute,

Cel mai înavuţit dintre semeţi?

Era o floare pură şi curată?

Era dintre minuni cea mai aleasă?

Era în gingăşie îmbrăcată,

A lui mult adorabilă mireasă?

O floare? Mai degrabă o neghină!

Nici pură, nici curată, nici gingaşă,

Pătată de-a minciunii neagră tină,

Murdară şi în vicii pătimaşă.

Şi totuşi, pentru ea, divinul Mire,

A îndurat tristeţe şi durere…

Şi-a alergat chiar până la jertfire,

Un strop de dragoste în schimb să spere.

Când se zbătea în propria-i tortură,

Zdrobită de păcatul zămislit

Şi sufocându-se de-atâta ură,

Atunci pe Mire ea l-a întâlnit.

El i-a promis cu drag s-o dezrobească

De a păcatului neagră sclavie,

De ar voi pe veci să părăsească

Înşelătoarea lumii ei urgie.

Pe-o cruce legământul s-a-ncheiat,

Şi au semnat cu sânge dezrobirea,

Logodna în piroane-au sigilat

Şi Mirele şi-a împlinit jertfirea!

Ca înştiinţare s-a-nălţat un tunet

Şi întunericul a fost decor,

Zbierând neputincios şi fără sunet,

Pământul a privit ca spectator.

Punând o haină albă, nepătată,

Pe al miresei întinat trecut,

A preschimbat-o în floare curată,

Cum nimeni altul nu ar fi putut!

Apoi, iubitul Mire a plecat acasă,

La Tatăl său ceresc, în slava sfântă,

Pentru a-ntinde o divină masă,

Mireasa să îşi cheme-apoi la nuntă!

*****

De-atunci, sub soare au zburat mulţi ani…

Şi astăzi, aşteptându-şi sfântul Mire,

Mireasa, prigonită de duşmani,

Rănită îi aşteapt-a Lui venire.

Înlănţuită-n funii de dispreţ,

Scuipată, cu o cruntă ignoranţă,

Plătindu-şi aşteptarea cu un preţ,

Ce-ar vrea să-i spulbere orice speranţă.

Târâtă, fără voie, spre-o purtare

Ce Mirelui plăcere nu i-ar face,

Atrasă, cu o mare-ndemânare,

Ca legământul sfânt să îşi încalce.

Mulţimi de glasuri cu un blând alin,

Printre suspine îi îmbie miere,

Făcută din ucigător venin

Şi plină de cea mai amară fiere…

Lovită, cu puterile slăbite,

Şi zăvorâtă în al lumii hău,

Câte un strop de miere mai înghite

Şi mai apoi plângând, îi pare rău.

Dar Mirele slăvit din veşnicie,

Privind-o în dureri cum se sfârşeşte,

Lovită de a lumii rea urgie,

Mai mult ca niciodată o iubeşte!

Dacă, orbită de vălul durerii,

Ea, poate îl mai uită câteodată,

În schimb, din măreţia îndurării,

El n-a dat-o uitării niciodată!

Căci a promis că va veni din slavă,

În a splendorilor haină cerească,

Să spulbere-n văpăi a lumii pleavă,

Mireasa lui în cer să o răpească!

*****

Cunoşti această veche întâmplare

Despre logodna Mirelui de sus?

Este iubirea făr-asemănare

Dintre biserică şi Mirele Isus!

Tu, mai păstrezi în tine legământul

Ce l-ai făcut la poala unei cruci,

Sau te-a atras în cursa lui pământul,

Şi mierea otrăvită i-o apuci?!

Mai porţi tu haina albă şi curată

Ce prin logodna sacră ai primit,

Sau în mocirla lumii e pătată,

Şi Mirele divin l-ai părăsit?!

Păstrează ne-ntinată alba haină

Şi treci printre duşmani cu capul sus.

Păzeşte-n tine a logodnei taină,

Să fii mireasa Mirelui Isus!