Poezie Isus (9)

ISUS… când ai venit în lume,

S-a întâmplat ceva ciudat…

Erai de oameni aşteptat

Să vi-ntr-o ţară cu renume.



Credeau c-ai să cobori din slavă

În haine scumpe îmbrăcat,

C-ai să te naşti într-un palat,

Departe de a lumii pleavă.



Dar i-ai surprins puţin când patul,

Ţi-a fost făcut din simple paie,

Când n-ai avut frumoase straie

Şi doar un grajd ţi-a fost palatul…



ISUS… când le vorbeai duios,

Se aşteptau să ai cuvinte,

Un gând şi-o dragoste fierbinte,

Doar pentru cel bun şi milos.



Dar i-ai surprins din nou când paşii,

Ţi-ai îndreptat, chiar bucuros,

În casa celui păcătos,

Şi ai luat masa cu vrăjmaşii.



ISUS… când te plimbai prin ţară,

Ca să-i ridici pe cei căzuţi,

Credeau că oamenii pierduţi

Trebuie condamnaţi să moară!



Dar i-ai surprins chiar şi mai tare,

Când pe femeia păcătoasă,

Tu ai trimis-o blând acasă,

Şi i-ai promis în dar iertare!



ISUS… Te-au vrut să fi un rege,

Şi-o sabie să ţii în mână,

Să-ntorci duşmanul în ţărână,

Robia lor să se dezlege…



Dar Tu ai fost atât de blând,

Că mâna Ta a fost în stare

Doar să aducă vindecare.

Şi i-ai surprins iar, refuzând!



ISUS… Tu, fiu de Împărat,

Când ai venit jos pe pământ,

Credeau că Tu, un mare sfânt,

Vei sta pe tron, zeificat.



Dar cât de mult au fost surprinşi

C-ai vrut osânda de a duce,

Şi ai avut ca tron, o cruce!

Şi nu au fost duşmanii-nvinşi.



ISUS… acum, când ai renume,

Nu-i mai surprinzi atât de tare,

Căci au căzut în nepăsare,

Şi Te-au uitat cei mulţi din lume!



Dar vei veni din nou Isuse,

Şi nu-ntr-un grajd, şi nu în paie,

Ci în sfinte divine straie,

În slavă şi splendori nespuse…



Atunci, cu sabia în mână,

Şi pe un tron, zeificat,

N-ai să mai ierţi nici un păcat,

N-ai să mai ai o vorbă bună!



Atunci n-ai să mai porţi o cruce,

Şi umilit nu vei mai fi,

Atunci, în slavă vei domni

Şi-osânda nu o vei mai duce!



Atunci, vei lua în ceruri sus,

Nu pe acei ce sunt surprinşi,

Căci ei vor rămânea învinşi,

Pe cei ce Te-aşteptau, ISUS!