Poezie In miez de noapte cerul s-a-ncuiat...

În miez de noapte mi-a fost somnul tulburat...

Şi-am tresărit ca din mormânt de-aceea!

Am auzit... am auzit cum cerul s-a-ncuiat

Şi în adâncuri aruncată a fost cheia...



În miez de noapte îndreptatu-m-am spre geam...

Să văd de-a fost real, sau fost-a doar un vis:

"Deschide Doamne cerul, vreau să-Ţi vorbesc!" strigam

Şi-am aşteptat, dar cerul... era tăcut şi-nchis...



Părea acelaşi cer, în stele suspendat,

Ce-a străjuit pământul de milenii,

Dar azi, era de gheaţă: pustiu şi-abandonat,

Încremenit sub un îngheţ al iernii...



În miez de noapte mi-era duhul chinuit...

S-a-nchis pe veci, ca-ntr-un mormânt Lumina!

Şi-a dus cu ea speranţa, ce-o clip-a dăinuit,

Lăsându-mi să mă-ngroape, apăsătoare, vina...



S-a-nchis pe veci şi drumul spre singura scăpare

De pe-acest bulgăr de noroi, numit Pământ,

Ce va fugi din Univers în ziua mare

Când va începe judecata Celui Sfânt...



Sunt aruncat din nou în cloaca putrezită

Din care m-am zbătut trudind să mă ridic!

Dar ştiu prea mult acum, şi mintea mi-e muncită...

În fericiri de-o clipă, nu mai găsesc nimic!



Ştiu mult prea mult acum despre Împărăţia

În care veşnic străluceşte Dumnezeu,

Ca să-mi mai pot găsi vreodată bucuria

În lumea-n care consumat sunt de un eu...



Mă doare întunericul din noapte,

Mi-atârnă greu Pământul sub picioare...

Dau buzna-n mintea mea mulţimi de şoapte

Şi altceva-mi şopteşte fiecare...



În miez de noapte cerul s-a-ncuiat...

S-au stins şi stelele-a secat şi marea!

E beznă-n jur, iar eu... abandonat!

Şi-ncet, încet mă-nghite disperarea...



Nu mai e nicio vorbă pentru mine

Ca din înalt să-mi fie aruncată!

Se rup mereu lianturi ce mi-ar ţine

Privirea înspre ceruri îndreptată...



Pândesc în jurul meu vreun semn anume

Care să mă îndrume spre real!

Dar peste vremi se naşte-o altă lume,

Cu cer de lemn şi oameni de metal...



În miez de noapte cerul s-a închis.

Şi-acum când chem... Nimeni nu mai răspunde!

Doar vântul mai străbate întregul său cuprins...

Şi-aş vrea să scap de-aici, să fug cumva... dar unde?



Mă-ntreb... dar dacă totul ce-a fost mi s-a părut?

Şi dacă simţul meu, bolnav fiind, mă minte?

Dar dacă cerul, astăzi, o clipă a tăcut?

Şi mâine... porţile se vor deschide?