Poezie Incertitudini

Doamne, am obosit de-atâtea căutări…

Am scotocit al lumilor pustiu,

Sperând că n-am să mor fără să ştiu!

Dar am, la fel de multe întrebări…



Întreaga-mi viaţă, dezorientată,

Se zbate în al neştiinţei chin…

Şi mor, cu fiecare pas câte puţin,

Fiindcă alerg, pe mii de căi odată!



Nu mai disting realităţi şi basme…

Cu viaţa aş plăti lucrul dorit!

Ca mâine să-l arunc, dezamăgit,

Realizând că am râvnit fantasme!



Sunt orişiunde îngrădit mereu

De-atâţia, care seamănă cu mine,

Dar totuşi, sunt întruchipări străine…

Cu milioane-alături, sunt doar eu!



Mă apăr de iluzii cu avânt,

Şi sunt în faţa lor de neclintit.

Până-n final, cu trupul istovit,

Mă prăbuşesc… Şi singur m-am înfrânt!



Nu ştiu nici cine sunt, nici unde merg…

Cu toate astea, mi-e nesuferit

Să-mi fie numele batjocorit.

Spre nicăieri mă-ndrept, dar tot alerg!



Aş vrea să ştiu ce nimenea nu ştie…

Aş vrea să pot ce nu-mi este pretins!

Şi, m-am obişnuit să fiu învins…

Prin toate mă complac în nebunie!



Mă îngrozesc cu teamă şi dezgust

În faţa unor lucruri nepermise,

În şiruri fără cap ce sunt cuprinse…

Dar, îmi sugrum regretul, şi-apoi gust!



Doamne, să Te ascult atât de des, nu pot!

Dacă întâiul om eram, şi mi-ai fi zis

Să nu m-ating de pomul interzis,

Poate că eu… l-aş fi mâncat pe tot!



Doresc cu orice preţ înţelepciune,

Şi o vânez în lucruri de nimic…

Că am cunoaştere să pot să zic!

Dar văd, cum totul e… deşertăciune!



Adun mai mult, prin orişice trăire,

Un alt „De ce?” atâtor mari dileme…

Şi caut rezolvări pentru probleme

Ce nu îşi au răspuns în omenire!



Decid să nu mai fiu subiectiv,

Împrejurări şi fapte când dezleg,

Dar tot cu mintea mea le înţeleg…

Şi cred că totul este relativ!



Azi sunt un om, şi nu sunt ipocrit!

Dar stări şi sentimente poate mor

Şi altele renasc în locul lor,

Iar mâine, sunt cu totul diferit...



Dar, răzvrătitu-mi cuget, n-a putut

Să îşi accepte latura-i finită,

Şi conştiinţa mea, nestăpânită,

Râvneşte adevărul absolut!



Mereu Te rog să-mi spui ce pot să fiu,

Şi calea Ta s-o văd mai desluşit…

Când Tu, exact opusul l-ai dorit:

Să cred, să Te urmez, fără să ştiu!



Doamne, alerg în zări, departe după Tine…

Şi aş străbate-ntregul infinit,

Doar ca să ştiu pe veci că Te-am găsit,

Dar Doamne, Tu eşti lângă mine!



Mă torturez cu întrebări prea grele,

Când fug după soluţii, în ascuns…

Şi cred că am găsit doar un răspuns:

Cu Tine, pot trăi şi fără ele!