Poezie Eu m-am nascut sa nu mor niciodata!

La uşa conştiinţei mele,

a poposit un gând…

„Eu m-am născut să nu mor niciodată!”

îmi şopteşte şi, ascultând,

simt cum fiorul nemuririi

mă îmbrăţişează.



Până curând, credeam că totul

mi s-a dat.

Şi, prin urmare, totul mi se poate lua.

Dar, scotocind adâncul raţiunii,

am dat peste un lucru

care, nu ar putea să-mi fie smuls,

căci aş lupta!



Averea? Ea nicicând nu mi-a aparţinut!

Daci nu mi s-ar lua nimic.

Căci existenţa ce o duc

nu e produsul

maleficei substanţe a

deşertăciunii!



Dar sănătatea? Arma slăbiciunii…

Oricine ar putea să mi-o

strivească.

Chiar cel mai mic atom!

E sclava timpului, a zilei şi a nopţii,

a oricărui om…

Ea, cea dintâi mă va trăda!



Şi… libertatea? Ea, cea minunată,

a tuturor dorinţelor regină…

De ar fugi de mine,

nu aş putea să mă împotrivesc!

Voinţa mea, oricum născută e

în drugi de fier…



Şi tot ce eu iubesc,

mi s-ar putea îndepărta de mine…

Să nu primesc nicicând darul iubirii.

Ziduri de ură şi resentimente,

s-ar construi aşa uşor de către

arhitecţii firii

Şi temniţi fără uşi m-ar despărţi

de cei ce mă iubesc!



Viaţa poate? Ea e doar o umbră,

un fir de praf pe-oceanul de nisip,

un strop din marea de eternitate…

De-aş pierde-o, nu mi s-ar lua

decât poveri

şi amăgiri îndurerate!



Şi totuşi, mi-a rămas un lucru:

veşnicia.

E-a mea şi nimeni nu mi-o va lua!

Din clipa când Te-am întâlnit pe tine,

Doamne,

eu m-am născut să nu mor niciodată,

şi va fi aşa!