Poezie Îţi mai aduci aminte Doamne?

Îţi mai aduci aminte Doamne,

De ziua când Te-am cunoscut?

Parcă mai ieri zăceam în groapă,

Printre râtanii de o şchioapă,

Aşa de rău eram căzut!



Îţi mai aduci aminte, Doamne,

De ziua când Te-am cunoscut?

Mă zvârcoleam în clisa rece,

Simţeam poverile cât zece,

O, cât de tare m-au durut!



Simţeam atâta-amărăciune,

În sufletul pustiu şi gol...

Am alergat în lumea-ntreagă,

Purtând pe umeri o desagă

Şi bâjbâiam în rotocol.



Şi fiecare-nvârtitură

Ce o făceam, era la fel,

Am dat încet, ocol planetei,

N-am înţeles sensul ştafetei,

Ce mi-a lăsat Emanuel.



Ziceam atunci că e o glumă,

Cum să mă-încred în ce nu văd?

O, Doamne, mare Ţi-e-ndurarea,

Că mi-ai ales iarăşi cărarea

Şi m-ai ferit de-acel prăpăd!



Ce mai urma apoi de groapă,

De roşcove, de mâl şi zoaie?

Mai jos de-atâta, oare unde

Aş fi ajuns? Nu pot pătrunde...

Eşti ca o rază, după ploaie!



„O, fiul Meu!” Răspunde Tata,

„Eu sunt Acelaşi orişicând,

Nu am uitat neascultarea,

Ce ţi-a întunecat cărarea,

Eu sunt şi-n cer şi pe pământ,



Să ştii că tot ce este-n lume,

Îmi e supus, Eu am creat!

Eu ştiu ce este în lumină,

În întuneric... Nu-i străină,

Trăirea plină de păcat!



Dar am lăsat o rezolvare...

Omu-i un abur, o sclipire,

De crezi în Fiul meu, tâmplarul,

Te va sfinţii deplin Olarul,

Să poţi intra în nemurire.



Oricât de grea ar fi povara,

Ocale zeci, pietre de moară,

Credinţa-ţi va croi cărarea,

Nu ştii ce-aproape-i depărtarea,

Să o doreşti ca pe-o comoară!



Nimic nu este de valoare,

Tot ce e humă-i trecător.

Îmi mai aduc aminte, dar,

Ai fost iertat, prin al Meu har,

Prin Isus eşti nepieritor!”



15/09/12, Barcelona