Poezie Geneză (2)

GENEZA





Eram cândva pustiu şi gol

ca şi pământul din vechime.

În viaţa mea ca de Şeol

zeci de stihii zburau în stol

şi se-ntorceau în adâncime.



Dar auzii un glas divin

care striga: - "Lumină fie!"

Am tresărit atunci puţin

la glasul cel de pace plin

care-mi vorbea din veşnicie.



M-am scuturat de bezna grea

care-mi umplea deplin fiinţa.

Şi am văzut că viaţa mea

un haos nesfârşit era.

Şi-n el trona doar necredinţa.



Aud din nou acelaşi glas:

-"Să fie-acum o despărţire:

cel sfânt, pe braţul Meu rămas,

de cel ce-i pleavă de pripas

în lumea de nelegiuire!"



M-am despărţit de-amicii mei.

Eu am rămas cu noua viaţă.

Şi chiar când umerii mi-s grei

eu sunt în zbor de porumbei

urmând a cerului povaţă.



Dar glasul se-auzea pe mări

cu-aceleaşi ordine curate:

- "Din toate cele patru zări,

din largi adâncuri de-ncercări,

cei sfinţi în fapte să se-arate!"



Vibrau duios norii-n eter

de bucuria izbăvirii.

Priveau toţi îngerii din cer

spre noul harului mister

din epopeea nemuririi.



Apoi tot glasul sfânt a zis

privind spre fraţi în adunare:

- "De azi în ceruri am decis

s-aduceţi roadă - cum stă scris -

şi-n caracter şi-n comportare!"



Dar pentru roadă şi avânt

era nevoie de lumină.

De-aceea Dumnezeu cel sfânt

ne-a dat şi soare pe pamânt

şi bucuria cea deplină.



Acelaşi glas m-a rechemat

din slava veşnic fără pată:

- "Eşti fiul Meu cu-adevărat.

Azi tot ce am cu drag ţi-am dat.

Dar nu uita că Eu ţi-s Tată.



Să fii mereu biruitor

îţi dau şi-a Duhului putere.

Deci lasă vechiul lumii dor

şi-aşteaptă-Mă, Eu vin pe nor.

S-asculţi de Mine ţi se cere.



Să fii sub cer un martor viu

prin dragostea imaculată.

Şi-o dulce oază în pustiu

să-ţi fie viaţa ta de fiu

prin ascultarea devotată."