Poezie Pastorul pocait

PĂSTORUL POCĂIT



Mă pocăiesc de farsele făcute

În slujba binecuvântată de păstor

Adeseori rosteam vrute şi nevrute,

Şi uneori am fost un impostor.



Mă pocăiesc, smerit, şi-mi cer iertare

Că n-am dat hrana cuvenită la popor,

Că am creat la mulţi doar întristare,

C-am vrut să par pedant, impunător.



Îmi pare rău că nu întotdeauna

Am luptat pentru- Adevărul absolut,

Că uneori am folosit minciuna

Şi ştie Domnul câte-am mai făcut.



În loc de-acele sfinte străduinţe

De-a face armonie între fraţi

I-am dezbinat; creat-am suferinţe

Iar unii fost-au, recunosc, intimidaţi.



O, ce regrete îmi inundă fiinţa

Acum când meditez la tot ce-a fost,

Când văd ce roade naşte neputinţa

De-a înţelege bine-al pocăinţei cost.



Atâţia ani şi-atâtea maşinaţii!

Cum de-am putut pe Mire să-L înşel?

Am vrut în loc de jertfe decoraţii,

Am vrut să fiu stăpânul în Betel.



Am folosit metode dubioase

Să-mi apăr cauza – o recunosc

Erau metode nu din Carte scoase,

Nu din texte pe care le cunosc,



Ci interesul îmi dicta discursul

Făceam ce firea mă-ndemna să fac

Dar ştiu că viaţa îşi urmează cursul

Şi-acum în astea nu mă mai complac...



Le-arunc pe toate în veşnica genune

Să nu mai vină niciodată înapoi

Şi m-angrenez cu-o vie pasiune

Să spun ce-nseamnă viaţa de apoi..



Şi înzestrat cu armele dreptăţii

Voi sta pe baricade ne-nfricat,

Voi fi interesat în legea demnităţii

Şi voi lovi puternic în tot ce e păcat.



Mă pocăiesc cu plâns şi umilinţă

Şi cer, acum, iertare tuturor

Cunosc prea bine a Cerului cerinţă

De-a mă schimba în vrednicul păstor.



VC

/18 Aprilie, 2011