Poezie DOUĂ FERICIRI

DOUĂ FERICIRI



Pe când lumea-i împărţită

Între-apus şi răsărit

Fericirea mai aşteaptă,

Nici acuma n-a venit.



Nu-i un om să n-o dorească

Cel puţin după cuvânt.

Însă când te uiţi la fapte

Dorul său e-o vorbă-n vânt.



E o flacără ce moare

Când dă vântul peste ea

Şi se stinge dintr-odată.

N-o mai vezi deşi era.



Şi atunci omul începe

Să confunde scopul său,

Să trăiască pentru sine

Binele să-l facă rău.



Îşi mai caută prieteni

Vrea să-şi facă prozeliţi.

Însă vede că şi-aceştia

Sunt ca el nefericiţi.



Şi atunci strânge avere,

Strânge glorie şi bani.

Dar cu-acestea el nu-şi face

Decât foarte mulţi duşmani.



Simte că nefericirea

Parcă-l ia peste picior

Şi degeaba mai trăieşte

Pentru-al vieţii sale dor.



Dacă l-am chema în scenă

Pe-mpăratul Solomon

El ne-ar spune cu tristeţe

Pe-al filozofiei ton:



„Totul e deşertăciune

Şi o goană după vânt!

În zadar aleargă omul

Până intră în mormânt.”



Totuşi este-o "fericire"

Ce de mulţi îşi bate joc

Prin oferte de tot felul

Cu speranţe de noroc.



Ea e una mincinoasă

Ce prin pieţe-a tot umblat

Ca pe mulţi să-i mituiască

Cu o clipă de păcat.



Ce-i ce-o văd şi-i dau crezare

Spre plăceri de ea s-atraşi

Ca apoi spre focul veşnic

Toţi să facă primii paşi.



Lumea-n goana ei nebună

După glorii care pier

A uitat că Fericirea

Vine pentru noi din cer.



Nu e fericirea cărnii

Ce-n Eden căzu-n păcat

Ci e dragostea cerească

Ce pe toţi ne-a căutat.



Fericirea noastră vine

De la cel mai bun Păstor

Care-i Dumnezeu în carne

Şi ni-i dat ca Salvator.



El ne-nvaţă azi smerirea

Şi blândeţea Sa de Miel.

Renunţaţi la viaţa voastră

Dacă vreţi să fiţi ca El!