Poezie PĂSTORUL TRIST

PĂSTORUL TRIST





Pe-o pajişte, sub cer de mai,

am întâlnit la un izvor

cu glas duios, cu chip de rai,

un trist păstor.



În faţa lui, când am ajuns,

s-a ridicat încetişor

şi c-o privire m-a străpuns

ca un fior.



- "De ce eşti trist, păstor iubit,

când primăvara-i pe cărări

şi sus pe dealul înverzit

se-aud cântări ?



- De ce când soarele pe cer

ne dă lumina sa în dar,

tu pari atâta de stingher

şi plin de-amar ?



N-auzi cum rândunele vin

din nou cu-al bucuriei cânt

ce se înalţă-atât de lin,

spre cerul sfânt ?



O, spune-mi dar, ce aspru chin

ţi-apasă sufletul din greu,

că nu mai poţi găsi alin

la Dumnezeu ?"



Păstorul mi-a răspuns atunci

cu glasul său duios şi blând,

care-mi părea un râu din lunci

domol curgând:



- "Cu doru-n suflet am venit

să caut una dintre oi,

ce astăzi mi s-a rătăcit

pe-aici la voi.



- Tu n-ai văzut-o pe vreun drum

sau într-o vale printre spini ?

Am alergat până acum

printre străini."



Privirea lui mă cerceta

şi aştepta un mic răspuns,

în timp ce-n pieptul meu ardea

un foc ascuns.



Privind deodată către zări

văd un Luceafăr sclipitor

în siderale depărtări.

Dar la izvor,



Păstorul trist nu mai era...

Şi vântul s-a oprit pe ram,

când seara lin se cobora

ca un balsam.