Poezie MEDITAŢIE NOCTURNĂ

MEDITAŢIE NOCTURNĂ



E-aproape miezul nopţii

În lumea cea reală,

Cu bune şi cu rele

Ce-adeseori ne-nşală.



Trec generaţii mândre

C-au tot purtat ştafeta

De la o puşcă mică

La ce e azi racheta.



Întreaga dezvoltare

A omenirii noastre

A aşezat o umbră

În zările albastre.



Mulţi nu mai văd azi cerul,

Ci doar pământul vieţii

Pe care îl frământă

Sub zodia tristeţii.



Suntem mai trişti cu toţii

Că n-avem rezultate,

Că nu scăpăm de criză

Şi criza este-n toate.



Vedem că tot ce vine

Spre noi ca uraganul

Ne ia orice speranţă

Când se încheie anul.



E totuşi miezul nopţii...

Stă trează vreo fiinţă

Privind la vreun Luceafăr

Cu crez şi pocăinţă?!



Mai este loc în lume

De-o dragoste curată

Acum când fărdelegea

Mai fioros se-arată?



Cine-ar putea să fie

Lucid ca şi o rază

Ce-alungă bezna nopţii

Când inima e trează?



Pământul se scufundă

În noaptea de acuma

A necredinţei oarbe

Ce creşte ca şi ciuma.



Mândria cea deşartă

Pe oameni îi mănâncă

Şi poate să doboare

Şi-un sfânt de pe o stâncă.



Sindromul lumii noastre

Nu poate-avea soluţii

Prin mintea omenească

Sau din circumvoluţii.



Cât timp chiar Creatorul

Ce ne-a făcut din tină

Nu-i respectat de nimeni

Când El ne dă Lumină



Nicicând nu vom şti Calea

Ieşirii din impasuri

Chiar de vor trece veacuri

Ce vor părea ca ceasuri.



Acum în miezul nopţii

Se-aude o strigare...

E-o voce-adevărată

Sau asta mi se pare?!



Mă uit pe geam... Tăcere...

Nu văd nici raza lunii.

Stau copleşit de frică

În noaptea ca tăciunii.



Şi totuşi vocea strigă

Din ce în ce mai tare:

„Ieşiţi, al vostru Mire

Acum pe Cer apare!...”



O clipă mă cutremur.

Dar visul se termină...

Speranţa mea se-aprinde

Sub geana de lumină.



Fii binecuvântată

Lumină din vecie

Că eşti mereu cu mine

Şi-mi faci speranţa vie!