Poezie PLÂNSUL FIRII

PLÂNSUL FIRII



Firea plânge şi suspină

În tot primul Univers

După fiii din Lumină

Cu-al neprihănirii mers.



Cad pădurile-n furtună

Mii de râuri mari vuiesc

Noaptea-i tristă fără lună

Norii-n plânset izbucnesc.



Se-nmulţesc spinii durerii.

Pălămida e-un blestem

De care în timpul verii

Toate plantele se tem.



Ne-mbulzesc meteoriţii

Lavele erup în nor.

Se-nmulţesc nefericiţii

Ce-şi pun capăt vieţii lor.



Întâlnirile sunt multe

Între şefii unor ţări.

Criza nu vrea să-i asculte

Ca taifunul de pe mări.



Şiretenii fără număr

De politici care sug

Sunt ca plumbii de pe umăr

Pentru boii de la jug.



Firea cere uşurarea

Împăratului ceresc

Ce-a murit să dea salvarea

Celor care Îl iubesc.



E nevoie să se-arate

Azi adevăraţii fii

Printr-o viaţă de dreptate

Fără pete cenuşii.



Martor stă şi azi Calvarul

Unde Mielul S-a jertfit

Şi-a băut întreg paharul

Pentru fiul rătăcit.



Când purta pe-naltul frunţii

Spinii noştri cei mai răi

S-au mişcat atunci şi munţii

Prăvălind stâncile-n văi.



Soarele şi-a stins lumina

Să nu-L vadă pe Isus

Cum ne poartă-ntreaga vină

Cea cu care L-am străpuns.



Dar a fost şi Învierea.

O speranţă ni s-a dat.

Firea va primi puterea

Din cerescul Împărat.



Vor dispare-atunci toţi spinii

Şi pustiul arzător

Unde au murit străinii

Fără apă şi izvor.



Domnul nostru Se va-ntoarce

Într-un mediu ideal.

Între oameni va fi pace

Ca şi-n regnul animal.



Şi va fi o-mpărăţie

Fără arme de război.

Într-o strânsă armonie

Dumnezeu va fi cu noi.