Poezie LUNA PLINĂ

LUNA PLINĂ



Luna când e-o lună plină

Într-o noapte-ntunecată

Plânge-n lacrimi de lumină

Pentru-o lume vinovată.



O Biserică-ncercată

Este ca şi Luna plină

Pe cărarea-ntunecată

Unde nu-i nicio lumină.



Nopţii Luna-i dă culoare

Cât timp bolta e senină.

Ea primeşte de la Soare

Şi ne dă în dar lumină.



Într-o lume ce-i străină

De al nostru Soare-Mire

O Biserică deplină

Duce har şi-nsufleţire.



Luna dă tot ce primeşte

Celor ce înoată-n noapte

După cum cel ce iubeşte

Va trăi prin crez şi fapte.



Soarele e sus la Tatăl,

Nu-L putem vedea ca Toma.

Însă, chipul Lunii, iată-l

Luminează-n drum spre Roma.



Într-o noapte ca de smoală,

Ca să vadă trecătorii,

Luna cea mai ideală

Este cea ce-alungă norii.



O Biserică-n lumină

E ca farul pe cărare

Pentru oameni plini de vină

Care pot primi iertare.



Nu vorbim de semilună

Ci de Luna cea deplină

Iar sub ea străjeri se-adună

Pentru-a Cerului lumină.



Nu există semi-soare

În a omului privire,

Nici doimea de-ndurare

Ce ne-aduce mântuire.



Soare e sau ... nu există

Când îi stau nori negri-n cale.

Şi-atunci lumea este tristă

Pe-orice drum, în deal sau vale.



Luna-şi caută prieteni

Plini de harul mângâierii,

Pe când vântul suflă-n cetini

Răspândind parfumul verii.



Cât va fi pe boltă Luna

Luminându-ne-n cărare,

Noi vom şti întotdeauna

Că va fi din nou şi soare.



Zorii vor veni, ştim bine,

Chiar din Cerul cel albastru

Aducând din zări senine

Al iubirii noastre Astru.