Poezie APOSTAZIA

APOSTAZIA



Noi trăim în vremuri grele

Când credinţa-i la pământ.

Multe semne dovediră

Că-i real Cuvântul sfânt.



Mulţi se-abat de la credinţă

Şi Cuvântul îl sucesc

Pentru-a-şi întregi doctrina

Unui trai gol şi lumesc.



A umbla pe calea dreaptă

Poţi s-o faci prin Duhul Sfânt.

Doar prin El învingem firea

Ce ne trage spre pământ.



Când nu crezi tot adevărul

Şi în viaţă nu ai rod,

Te vei rătăci ca magii

Ce-au intrat pe la Irod.



Dragostea adevărată

Ţie-ţi cere s-o primeşti.

Dacă nu, vei plânge-odată

Şi-ai să simţi cum rătăceşti.



Alţii preamăresc minciuna

Şi o iau drept adevăr.

Când le dovedeşti contrariul

Ei te iau chiar în răspăr.



Apostatul nu-i un sceptic

Victimă a unui vis.

El ce ştie nu-mplineşte

Cum în Biblie stă scris.



Este- un apostat acela

Ce nu crede în Isus,

Nici în Duhul ce-i dă aripi

Ca să zboare-n ceruri sus.



Eu mă-ntreb: cum se numeşte

Cel ce poartă o mănuşă,

Dar iubirea-n el nu este

Decât jalnică cenuşă?



Te întreabă Salvatorul:

„Când din nou Eu voi veni

Voi găsi credinţă oare?

Unde tu atunci vei fi?“