Poezie FOCUL DE PAIE

FOCUL DE PAIE



Una este-un foc de lemne, alta este-un foc de paie.

Focu-nseamnă şi putere, şi nu doar o vâlvătaie.

Omul fără foc în suflet e-o fiinţă foarte rece.

N-are scop şi nu cunoaşte nici cu el ce se petrece.



Totuşi dacă el încearcă doar prin sine să tot ardă,

La un moment dat începe combustibilul să-l piardă.

De nu-i toarnă Creatorul noi rezerve la bătaie,

Se trezeşte-n viaţă omul că-i un simplu foc de paie.



Pare-aşa de mărginită viaţa pe planeta noastră,

Când o vezi doar ca pe-o floare ruptă şi-aşezată-n glastră.

Taina ei nu-i lămurită nici de mari savanţi ai lumii.

Rând pe rând, cu toţi ne-ntoarcem în adâncul rece-al humii.



Întrebările rămas-au pentru orice generaţii.

Cine poate să ofere cât mai clare explicaţii?

Dacă focul nostru-n sobă nu-i acum decât cenuşă,

Noi ca gospodari aducem un alt jar pe-aceeaşi uşă.



Tot aşa şi Creatorul care-i viu şi-n veci nu moare

A pus într-un corp de carne duh din viaţa viitoare.

Trupul nu-i decât o haină, în pământ se-ascunde-n moarte

Până vine Învierea, după cum e scris în Carte.



Focul cel plin de putere Duhul Sfânt îl reaprinde

Când cel credincios învie şi Răpirea-n Cer o prinde.

Focul cel de paie, însă, nu mai dă nicio speranţă.

Un astfel de om îşi vede viaţa lui ca şi o zdreanţă.



El s-a încrezut în sine, în plăcerea păcătoasă

Şi a stat mereu departe de Isus şi de-a Lui casă.

A tot persiflat credinţa şi-o taxa drept slăbiciune;

N-a făcut apel la Domnul printr-o simplă rugăciune.



O astfel de alergare te distruge, te deprimă,

Iar în faţa veşniciei este-o-ngrozitoare crimă.

Focu-acesta când începe, face-o mare vâlvătaie,

Dar la urmă-n faţa morţii el va fi un foc de paie.